luni, 28 martie 2011

Horea Nicolae Nicoara, ROMÂNIA, deocamdată...


23 Martie 2011.

România, deocamdată!” Sunt cuvinte care dor...

Doamne, marginile tale nu le ştiu, le simt acum,

Ţara asta măritată cu văzduhul tricolor

Nu-i privata nimănuia de la margine de drum!


Între Dunăre şi Tisa ea ne-a fost de la-nceputuri,

Patria fără de care nu era nici Europa.

Aici doarme veşnicia Dorului rănit pe scuturi,

Aici, unde trepăduşii tot jucară hopa-tropa...


Din grădina Maicii Tale, pururi binecuvântată,

Înviatule Iisuse, de pe crucea de sub ploi,

Nu lăsa să-i smulgă plugul, cel străin, nicio bucată,

Potoleşte-ne vrăjmaşii, pune Dragoste-ntre noi!...


„România, deocamdată?”Nu-i de azi şi nici de mâine,

Nu-i cadoul nimănuia pentru nuntă sau botez,

ROMÂNIA dodoloaţă”, precum lacrima din pâine

Ea e trinitatea noastră din fiinţă şi din Crez !



Concursul de poezie şi cântece religioase – CREDO, 2011

FIŞA DE PROIECT

I. Titlul proiectului:

Concursul de poezie şi cântece religioase – CREDO”

II. Iniţiatorul proiectului: Cercul ASTRA , Despărţământul ,,Timotei Cipariu” Blaj- preşedintă- prof. Silvia Pop

III. Partener:

IV. Argument:

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştelor sau Învierea Domnului, pentru că în această zi "Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le", iar pe cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului. Pentru creştini ea semnifică trecerea de la moarte la viaţa.

Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie.

V. Obiective:

  1. Obiectiv general:

  • promovarea valorilor cultural-religioase prin activităţi extraşcolare.

  1. Obiective specifice:

  • formarea unei atitudini de respect faţă de cultura şi patrimoniul naţional românesc;
  • dezvoltarea capacităţii de exploatare şi investigare;
  • promovarea aptitudinilor artistice ale elevilor ;
  • lectura unor legende, poezii, povestiri care să ilustreze semnificația sărbătorilor pascale, precum şi tradiţiile şi obiceiurile legate de această sărbătoare;
  • lecturarea diferitelor materiale şi documentarea privind realizarea unui pps tematic;
  • realizarea unui portofoliu conţinând tradiţii şi obiceiuri de Paşte;
  • Cultivarea unui comportament moral- religios şi formarea unor virtuţi creştine.

VI. Impactul previzionat al proiectului:

Proiectul pune în valoare potenţialul artistic şi cultural al elevilor, servind ca soluţie de învăţare atractivă, caracterul competiţional antrenând o masă mare de elevi participanţi şi spectatori.

VII. Justificare:

Proiectul este o alternativă de învăţare şi o o modalitate de promovare a culturii şi tradiţiei creştine .

VIII. Data desfăşurării concursului: 8 aprilie 2011, orele 13.00

IX. Grupuri-ţintă:

Proiectul se adresează elevilor care fac parte din Cercurile ASTRA –zona Blaj-Jidvei.

X. Condiţii de participare:

  • concursul se va desfăşura –

a) pe două secţiuni : I. Poezie religioasă;

II. Cântece religioase;

b) separat pentru gimnaziu şi liceu;

c) fiecare Cerc ASTRA va fi însoţit de un cadru didactic.

  • înscrierile în concurs se fac până la data 5 aprilie 2011 la Şcoala cu clasele I-VIII ,,Gheorghe Dancu” Biia, persoana de contact MARIA SUCIU, telefon 0748226764, e-mail scoalabiia@yahoo.com.. Adresa poştală: Şcoala cu clasele I-VIII ,,Gheorghe Dancu”Biia, nr.302, com. Şona, jud. Alba, cod poştal 517757;
  • participanţii vor recita o poezie religioasă şi /sau vor cânta un cântec religios;
  • validarea Cercului ASTRA participant în concurs se va face pe bază de tabel nominal vizat de conducerea şcolii, care certifică datele înscrise. Tabelul va conţine:

Nr.

crt.

Numele şi prenumele elevului

Clasa

Titlul poeziei sau cântecului

Coordonator






  • Concurenţii vor fi prezenţi la concurs, la Sala de sport din Biia, vineri, 8 aprilie 2011, orele 13.00.

IX. Descrierea activităţilor

  • după sosirea concurenţilor, se face repartizarea prin tragerea la sorţi, în prezenţa juriului;
  • fiecare cadru didactic însoţitor este responsabil de asigurarea liniştei şi a curăţeniei pe tot parcursul actictivităţii;
  • clasamentul se va întocmi, de către juriul concursului, prin centralizarea punctelor obţinute de concurent ;
  • în perioada de deliberare a câştigătorilor, un grup de elevi ai Şcolii cu clasele I-VIII ,,Gheorghe Dancu”din Biia vor cânta pricesne.

X. Premierea

Se va face individual pentru fiecare echipaj câştigător, sub formă de diplome.

ASTRA – 150 DE ANI DE LA FONDARE


COMUNICAT DE PRESĂ


Despărţământul „Mihail Kogălniceanu” Iași

și

Despărțământul Central București


în parteneriat cu

Liceul „C.A. Rosetti” București

Școala Centrală București

Liceul „N. Iorga” București

Școala nr. 175 „Sf. Nicolae” București


Palmaresul Concursului de creație literară „Veronica Micle”, ediția a XIV-a, 2010


Poezie:

Premiul cel mare – Iulia Todică (Alba Iulia)

Premiul I – Ionuț Pătrașcu (Ploiești), Corina Ciucă (București)

Premiul II – Alin Boeru (București), Maria Martelli (Deva)

Premiul III – Marina Migaes (Cahul, Rep. Moldova), Elena Rusu (Piatra Neamț)

Mențiuni – Gabriela Bucur (Târgoviște), Daniela Bîrsa (Chișinău, Rep. Moldova),

Maria Fărâmă (Nisiporeni, Rep. Moldova), Paul Mihalache (București), Vladimir Ciocîrlan (Selemet, Rep. Moldova)

Eseu:

Premiul I – Diana Frumosu (Criuleni, Rep. Moldova)

Premiul II – Rodica Ghereg (Hîrbovăț, Rep. Moldova)

Premiul III – Iulia Popovici, Andreea Bezbedeanu, Cantemir Păcuraru, Alexandra Mihai, Diana Ghinea (București)

Traduceri:

Premiul I – Tatiana Sofronovici (Iași)

Premiul II – Corina Ciornîi (Iași)

Premiul III – Diana Fotea (Iași), Alexandra Musel, Mariana Dimcea, Maria Rotaru, Ramona Neagu, Cosmin Neacșu (București)

Mențiuni – Ana Maria Popa (Iași), Anastasia Ilcov (Iași), Elena Rusu (Piatra Neamț)

Juriul Concursului de creație literară „Veronica Micle”: Nicolae Turtureanu – președinte; Valentin Talpalaru, Marius Chelaru, Emilian Marcu, Claudia Partole, Areta Moșu – membri; Magda Negrea, Iulian Pruteanu-Isăcescu – secretari.

Susținători:

Fundația Profesor Stelian Fedorca, Biblioteca Municipală București, Primaria sectorului 2, F.C. Construct SRL, Muzeul „Vasile Grigore”, Editura Nemira

Din program:

Festivitatea de premiere; recitaluri ale laureaților; lansarea volumului Miresme de soare, Iași, 2010 (prof. Magda Negrea); lansarea „Revistei române”, nr. 1/2011 și a volumului „Românii din afara granițelor țării. Istorie, cultură, spiritualitate”. Volum coordonat de Iulian Pruteanu-Isăcescu, Iași, 2010; program artistic (coord.: Prof. Dia-Daria Stoicescu, Prof. Monica Ancuța, Prof. Tudor Niculae, Prof. Oana Soare); Itinerar cultural „La pas prin București” (voluntari „Tinerii Rosettiști”, coord. Mihaela Bratu, Natalia Drăgușin); vizite la obiective turistice (Muzeul „V. Grigore”, director Viorel Rău); Spectacol de Film – Sala Euro-Cinema (în cadrul Festivalului de Film Digital Francofon) oferit de Centrul de Tineret al Bibliotecii Municipale București (Horia Alexandru)

Coordonatori program:

Prof. Areta Moșu, Prof. Dia-Daria Stoicescu,

Prof. Elisabeta Niculescu, Profesor Elvira Petrescu, Prof. Georgeta Cicea, Prof. Adela Laudatu, Prof. Maria Cojescu, Prof. Mihaela Andrei, Prof. Ion Gabriel, prof. Magda Negrea

Sâmbătă, 26 martie 2011

Școala Centrală București, de la orele 9:30

Invitați de onoare:

Scriitorii Liliana ARMAȘU (Chișinău)

Gabriel NEDELEA și Petrișor MILITARU (Craiova)

Prof. univ. dr. Vasile BOZGA (București)


IOAN POPA, Înapoi, în rai

Hoinar pe cărări pustii, lungi şi ostenitoare, în căutarea unui colţ al fericirii şi-al liniştii pe pământ, poposesc, mai de fiecare dată, pe-aceleaşi meleaguri înduioşătoare ale vremilor de demult, ale aducerilor aminte cu parfum ameţitor, în lupta cu anii, şi ei copii neastâmpăraţi ai timpului, totul făcându-se mai frumos, mai încărcat de iubire şi de farmec. Tot ce preţuiesc acum cu atâta tărie începe să mă doară gândind la caierul tot mai împuţinat, pe sfârşite, al timpului dăruit de Providenţă, în încleştare cu care omul, de când îi lumea asta şi pământul, n-a avut, nu are şi nici nu va avea altă şansă decât cea a învinsului, întreaga existenţă petrecându-ne-o sub spectrul biruinţei finale. Cât de amăgitoare poate fi iluzia asta, atrăgându-ne zi de zi, ceas de ceas, cu proiecţiile ei grandioase, aureolate de culori vii şi pastelate! O adevărată fata morgana!

Mă văd iarăşi cuprins în iureşul atâtor fapte, la care - în ciuda alcătuirii mele defel avantajoase, de arătare hieratică, suplă şi lividă, de curând desprinsă parcă dintr-o icoană bizantină - ţineam cu tot dinadinsul să iau parte, cei mari oricând fiind în stare să treacă peste mine fără să le pese. Se vede că şi eu eram asemenea tuturor celor mici urmând, ori stânjenind?!, pe cei mari în tot ceea ce făceau, încredinţat de bună seamă de preţiosul meu folos. Că altminteri, la ce-aş mai fi făcut-o?

Domnu Fojică, dascălul şi dirigintele meu din şcoala generală, mă preţuia mult pentru sârguinţa mea la carte. Şi-atunci, cum să mă lase el deoparte, bunăoară, la piramidele ce le făcea la întrecerile sportive din cadrul complexelor FGMA şi GMA (devenite mai târziu Spartachiadă şi Daciadă), instituite pe la începutul anilor ’50 ai veacului trecut, când se puneau şi bazele noii orânduiri democrat-populare? Şi când întreaga suflare era datoare a se angaja trup şi suflet într-această măreaţă lucrare, în care mulţi au şi crezut cu-ntreaga lor fiinţă. Aşa că şi eu mă vedeam obligat a mă pregăti cu toată sârguinţa ca să fiu gata, cu toată puterea şi priceperea, pentru muncă şi apărare. Drept urmare, îmi găsea un loc pe potrivă în formaţia asta, plăcută de altfel lumii la vedere, agăţându-mă pe undeva, mai pe la o margine, unde rămâneam aninat ca o frunză-n vânt, fără a pricinui prea mare apăsare celor de jos, de la bază. Aici era locul lui Dragomir de la Capu Dealului, mult mai mare şi mai solid decât noi şi chiar şi decât Domnu - crescut în voie, fără de griji şi oprelişti, în sălbăticia lor de la hodaie, în stare să poarte zece ca mine în spinare - şi al Aniţei din ungheţ cu trup de femeie-nchelmată, dar şi al Soricăi din Broşteni, nu mai puţin împlinită, naltă şi bine clădită, la care jinduiam şi eu, costelivul de mine, trezit fără de voie la viaţă de-o fiinţă lăuntrică miraculoasă, căreia nu-i găseam nicidecum leac şi alinare. Pe ăştia puteai clădi o lume. Căci nu citeai pe faţa lor nici cea mai mică încordare ori sforţare, ca semne ale neputinţei, chiar şi atunci când Domnu o înălţa cu alte şi alte rânduri suprapuse, de se minuna lumea: Tulai, Doamne, da’ cum pot sta atâţa, unii peşte alţî? auzeai pe câte una şoptindu-şi fără de vrere în colţul năframei, în vreme ce surata de alături o completa nu mai puţin contrariată şi ea: Ui, mâncu-ţi inimuţa, cum stă ăla, adică eu, numa aninat acolo sus! - mie, auzindu-le, chiar crescându-mi inima de bucurie. Mai ales că întrecerile astea nu se făceau aşa în gol, fără de spectatori, la ziua pusă curgând lumea puhoi, câtă frunză şi iarbă, de prin satele din jur, de la Broşteni, Păuca şi Cergău, la Ohaba, Secăşel şi Colibi să vadă şi să se-ntreacă. Şi satele aveau pe atunci oameni mulţi, nu ca acum, vorba unui hâtru de pe la noi, când azi-mîne nu mai putem tăia nici porcul de Crăciun că nu are cine să-l mai ţină, doar cu nişte bătrâni vlăguiţi şi neputincioşi.

Şcoala, curtea şcolii, terenul de sport din Lunca Morii gemeau de popor, mulţimea alergând de la una la alta, nemaivăzând şi nemaiauzind aşa ceva. Cu câtă sete arunca grenada Domnu Jilu de-i fâlfâia coada prin văzduh mai ceva ca aripile cocoarelor brăzdând în târziul toamnei, în unghiuri desăvârşite, cerul către apus. Curtea şcolii nu-i era îndeajuns cât era ea de mare, lumea urmărind-o proiectată pe albastrul siniliu al cerului până ce pica pe undeva prin brusturii din marginea terenului comunal al taurilor, vecin cu şcoala, de unde noi, cei mici, eram datori a o recupera fără întârziere şi a o preda altui aruncător, nici unul însă de tăria şi puterea lui Domnu Jilu, dascălul nostru, cu trup vânjos şi plete-n vânt.

Din clasa cu uşi duble ieşi biruitor Onoriu, feciorul popii, doar cu ceva mai bun în ani ca mine. Bătuse la şah pe cineva în faţa căruia, la un moment dat, era gata-gata s-o bucteze. Noroc cu o atingere neinspirată a unei piese, asupra căreia ar fi vrut să revină, conştient de urmare, dar odrasla popească îl atenţionă hotărât: piestuşe! Drept urmare, biruinţa îi aparţinu. Acum noi îl ascultam făloşi, chiar dacă vorbele lui ne erau de nepriceput, pe limba franţuzului expresia asta, piece touche, vrând a însemna piesa atinsă ( care, după normele jocului, se mută obligatoriu). Dezlegarea am găsit-o mult mai târziu, pe măsură ce am deprins şi eu tainele jocului minţii şi al raţiunii, ani şi ani purtând-o nedesluşit în memorie. Cum neclară mi-a fost şi o alta, de astă dată mare fiind, auzită într-un local pe litoral în aşteptarea unui loc la masă: o clipă vă rog să fac mizanplasul, ni se adresă băiatul în alb-negru. Îmi încordasem auzul. De auzit am auzit bine. Dar ce-o fi vrând a zice el cu mizanplasul ăsta? Îmi explicase în fugă că trebuie să facă ordine, curăţenie pe masă ş.a. Şi totuşi, de unde aşa ceva? I-am dat încetişor de urmă ajungând la expresia, iarăşi din limba lui Voltaire, mis-en-place, adică pus în loc, zicându-mi nu de puţine ori de ce n-oi fi fost oare dascăl de altă specialitate! Fără atâta frământare de limbă şi zicere românească!

Dar, să revenim la ale noastre.

Cât de hazliu mi se pare acum felul în care se desfăşurase proba de alergare. Alergare de masă, adică de popor mult, cu cât mai mulţi la start, cu atât mai reuşită întrecerea. Că doar asta cereau şi pentru asta fuseseră create FGMA-ul şi GMA-ul! Nu că dictonul latinesc Mens sana in corpore sano nu ar mai fi avut valabilitate, ci doar aşa, că de latini nu mai era îngăduit a se vorbi într-acel timp păcătos al obsedantului deceniu. Astfel că se prezenta la linia de pornire mulţime de fete şi feciori din sat, şi nu numai, în hainele cu care veniseră de-acasă, în rochii lungi de diftin sau barchet ori în pantaloni de stofă, mai cu seamă din piele de drac, cum i se spunea ăsteia, trainică şi rezistentă mai ceva ca pielea necuratului. Că cine avea costume de sport pe atunci?! Şi tare scumpe mai erau leliţele desculţe, în portul lor neaoş, fluturându-le poalele pe traseul indicat, prin jurul şcolii sau al terenului de sport din luncă, după cum era şi proba, mai lungă ori mai scurtă, de viteză ori de rezistenţă, după cum aş zice eu acum. Şi, Doamne fereşte, să nu se fi poticnit vreuna, să producă vreo busculadă, că era circul de pe lume în lipsa dedesubturilor .Cât de mare mi-a fost mirarea când cei de la Cergău Mic au apărut, veniţi parcă dintr-altă lume, din cucuruzul popii, de la marginea terenului, pe post de vestiar, în echipament adecvat, chiloţi albi şi tricouri roşii, ghete şi jambiere colorate pentru meciul de fotbal. Ca să nu mai zic de pudoarea făcută zob, în excesul de sfiiciune, de o asemenea ţinută în rândul mulţimii, care-i admonesta şi-i bălăcărea în fel şi chip: Oameni mari, mânca-i-ar ruşinea să-i mânce, dezbrăcaţi în chelea goală! – în vremea ce de alături venea completarea: Nu v-ar răbda maica sfântă cu goliciunea voastă cu tot! Şi, după o cruce scurtă, îşi mutau degrabă privirea de la ei, furându-i totuşi cu coada ochiului, aşa neruşinaţi cum erau. Pe cine şi pe unde aveau cei de peste deal de-i propulsa atât de neaşteptat pentru sătucul acela de schei şi români, e de mirare şi acum. Aveau o fanfară vestită, bănzi, cum îi ziceau ai noştri, cu care cobora deseori la noi în sat să cânte lumii. Acolo, pe treptele făgădăului, se instalau şi dădeau glas cântecelor doinite ori de joc, cu care rupeau inima alor noştri. Se prindeau la învârtite şi haţegane, desculţi cum se aflau, de cum toba şi fligornul porneau în sunet ritmat încât de piatră să fi fost nu se putea să rămâi locului. Mi-aduc aminte cum muma, ca să poată juca şi ea măcar un joc, mă dăduse în grija Brotoaiei, vecina noastră mai vârstnică, să-şi stâmpere oleacă sufleţelul. Dar, ţi-ai găsit-o, muma luată de altcineva la joc, şi nu de tata! Dus cu lucrul pe la Chefere, pe la Braşov în anii aceia! Drept e că nici în braţele tatii n-o puteam vedea, darămite într-ale altuia!

Echipa de fotbal avea, pe lângă echipamentul de pomină, şi o organizare riguroasă, cu oameni stabiliţi pe posturi, cu beci şi halfi, cu extreme, interi şi centru înaintaş, de care noi nu auzisem până atunci. De portar ştiam şi noi, dar de celelalte… Noi jucam la grămadă, înainte năvală să dăm gol, şi înapoi, când veneau ceilalţi buluc peste noi să dea ei gol. Ai noştri jucau în haine de stradă, ca şi la celelalte întreceri, cei mai mulţi desculţi, Ţăranu (botezat astfel de vecinul său, Vistian, la jocul De-a popoarele, şi-aşa rămânându-i până-n zi de azi numele, prea puţini ştiindu-i-l pe cel adevărat) lovind mingea cu degetul mare al piciorului drept încovoiat spre înăuntru mai ceva decât cu spiţul ghetei. I se vindecase de-atâta lovit nu ştiu cum, că nu-l mai durea şi nici nu i se mai scrântea, aşa cum păţeam noi mai totdeauna. Şi-avea ăsta o fugă, de rar cine se putea ţine de el. Dăruiţi cu calităţi native, ai noştri au făcut faţă cu bine şi parcă nici nu pierduseră, aşa sălbatici cum se arătaseră la început în faţa celor civilizaţi de peste deal. Până când şi terenul de sport fusese trasat, pe lună, în noaptea de dinaintea jocului. Şi-a Sfântului Ilie!

La trântă încă se dădeau lupte mari - lupte doar cu braţele sau în brăcinare, curelele pantalonilor devenind obiecte importante la stilul ăsta – atrăgând şi însufleţind pe toţi cei de faţă, strânşi roată în jurul lor, undeva mai pe la marginea curţii, pe unde iarba nu era tocită de puzderia de copii. Că şi aşa, căderea celui învins, cu potrivnicul peste el, pe pământul dur – saltele? aş, de unde? - nu prea dădea bine, iar dacă puneai la socoteală şi ruşinea înfrângerii…

Se pornise tot pe atunci şi munca de culturalizare a maselor populare. E drept iarăşi că şi aveau ce lumina la starea în care se aflau bieţii truditori ai pământului. Nu tu radio, nu tu carte, nu tu film, nu tu muzică, în afara patefonului şi a clarinetelor lui Riciu şi Purcel, nimic altceva. Lume dornică de toate, dar cine să i le aducă, să i le ofere.

Începuse să apară echipe artistice cu cântece şi dansuri, cele mai multe altele decât ale noastre, în costume de cazaci, mie astea tare plăcându-mi cu coloritul lor roşu-aprins, dar şi cu cântece nemaiauzite, unele de o duioşie fără seamăn, aduse de pe-acolo, de prin stepa cazacă: Hai iubiţii mei tovarăşi,/Împreună să cântăm/Şi să spunem o poveste/Cu o fată de pe Don./Era o fetiţă blondă/Ce iubea pe un cazac,/Se-ntâlniră-n zorii zilei,/Într-o zi pe neaşteptat./El venise la fântână/Să-şi adape calul său,/Ea fugise şi ajunse,/Apucând de gâtul său./De atunci fetiţa noastră/De cazac s-a-ndrăgostit/Şi din dimineaţa-ceea/La fântân-a tot venit…Povestea lungă, cu final dureros, mă impresiona peste măsură. Tulburătoare erau şi altele precum, Suspină Niprul, melodia şi versul (aparţinând bardului ucrainian al eliberării naţionale şi sociale, Taras Sevcenko) cu fiorul lor lăuntric răscolindu-mă până-n adâncuri: Suspină Niprul şi se zbate,/Vântul vuieşte ne-ncetat,/Se-ndoaie sălcile înalte,/O vijelie s-a iscat…sau minunatele cântece ruseşti, Serile la Moscova, Kalinka, Katiuşa, până chiar şi cel închinat fetei lui Stalin, Suliko, mângâindu-ne plăcut auzurile, noi neştiind nimic din tâlhăriile conducătorului atât de iubit de pe-atunci. Vorba glumei: Trei nemţi fac o fabrică, trei ruşi fac un cor, trei români fac… Mioriţa. Interpretate de-o fetişcană suplă, cu păr auriu, căzut în bucle pe umeri, şi de cine mai ştie, ele ne erau aduse alături cântecelor noastre dragi, tot mai sugrumate însă, să facă loc celor noi. Cum şi dansurile lor, pentru noi imposibile, zic eu acum, din poziţia aceea a statului pe vine, cu salturi şi rostogoliri nemaivăzute, veneau să se-alăture pe moment jocurilor noastre de când lumea, ca în final poate chiar să le ia şi locul.

Venise, aşadar, în sat, tot în scopul ăsta, şi cea dintâi caravană cinematografică. Minune a minunilor lumii! Să vadă sătenii pe semeni de-ai lor lucrând, mai ales prin colhozurile sovietice!, cântând şi jucând acolo, sus, pe peretele ce ţinea loc de ecran, era aproape de necrezut, ba încă mulţi nici nu vroiau să audă de aşa ceva zicând că ăia îs cu cine nu trăbă, cu necuratu, drajile mele!

Cocoţate pe duba caravanei, megafoanele trimiteau peste sat muzică, când săltăreaţă, înviorând inimile, când domoală, de genul celor de mai sus, alinând durerea, asemeni unui cor de îngeri intonând un imn ceresc în amurgul vioriu, de basm, de la Purpura. Peste toate însă, glasurile surorilor Avram de la Poplaca Sibiului răsunau ca ale nimeni altora unduind de-a dreptul impresionant melodioasa Vară, vară, primăvară, urmată de săltăreţul joc al feciorilor întorşi de la arat cu flori mândre-n pălărie. Chiuia lumea strânsă la locul prezentării filmului, mai niciodată acelaşi. Depindea locul ăsta, de fiecare dată, de înţelegerea cu autorităţile sau de stăpânii în curtea cărora adăstau.

Întâiul film văzut de mine, atâta cât l-am văzut, s-a rulat într-o sală de clasă, cea mai mare, de altfel, de la Şcoala din Sus. Acolo ne grămădisem sub peretele dinspre biserică, din fundul încăperii, cei mai mici să vedem şi să auzim nestingheriţi ceea ce ni se dădea, că la serbările ce le prezentau cei mari, domnişori şi domnişoare aflaţi pe la şcoli prin oraşe, nu ne avea nimeni grija, cu prea puţine alegându-ne. Aşa, ca să fim siguri, ne ocupaserăm locurile cele mai înaintate cu putinţă, sub ocrotirea şi oblăduirea Doamnei. De unde să bănuim noi ce ne rezervă locurile acelea atât de înfipte în problemă, vorba unuia cu funcţii de pe la noi.

Porni filmul, raze de lumini trecând peste capetele noastre, ale spectatorilor, fără a le pricepe rostul. Destul că pe perete altă lume îşi vedea de toate ale ei, fără a ne băga pe noi în seamă. Asta până la un loc doar, când, un zdrahon de femeie, aflată pe semne în sfadă cu alte surate ale ei, răzbunându-se, fac eu legea acum, nu găsi altă soluţie mai bună decât a le opări cu apă fierbinte. Apucă un polonic imens şi, cu mâinile amândouă, cu o sete nebună de răzbunare, deşertă lichidul clocotitor peste potrivnicele ei. Nu ştiu dacă peste ele o fi ajuns, dar peste noi, cei câţiva din faţă, nu a ajuns. Că nu i-am dat răgaz, luând-o cu toţii la sănătoasa din calea ei, înainte de a-i simţi tăria fierbinţelii. Ce avea ea cu noi să ne opărească fără de vină?! De-abia ne-a potolit şi ne-a adus Doamna înapoi, la locurile noastre, încredinţându-ne că nu vom mai păţi nimic de-acum încolo. Uşor de zis, că, la scurtă vreme, o locomotivă uriaşă, sau poate numai nouă celor ce-o priveam de jos în sus părându-ni-se aşa, venea spre noi, de undeva de mai departe, într-o viteză ameţitoare, încât de-abia am mai avut timp cât să-i fugim din cale. De-a una la muma acasă. Doar din Valea lui Sin mai veneam într-o aşa fugă până acasă, ameninţat de furtună, să mă ascund sub plapumă şi perini, tot ce găseam prin încăpere grămădind peste mine, să nu văd şi să nu aud tăria fulgerelor şi bubuitul asurzitor al trăsnetelor. În zadar încerca ea, mama Marie, să mă încurajeze cu vorbe pe potrivă, că de voia Domnului n-ai unde te ascunde şi altele asemenea, cu astea mai degrabă speriindu-mă de vreme ce nici în casă nu mai găseam ascunziş, nu mai aveam siguranţă. Când mă văzu muma atât de înfricoşat, mai că nu ştia ce să-mi mai facă: Lasă, dragu’ mumii, că dau io cu gura de Doamna! Să vă ducă ea la proştii de-aştea! Mă luă cu binişorul şi, mângâindu-mă pe creştet, la pieptul ei, ocrotit şi ferit din calea relelor, mă alinasem şi mă potolisem degrabă. Cu Doamna nu ştiu de-o mai fi povestit, că doar fuseseră într-o clasă, destul că pe mine mă îmbunase şi mă împăcase şi toate erau bune şi frumoase, încât a doua zi aş fi fost în stare s-o iau de la cap. Şi curios, namila asta venea buluc peste toţi, că ori din ce parte ai fi privit-o, într-acolo venea. De-aceea au fugit se pare şi cei din partea cealaltă a sălii, şi ei văzându-se ameninţaţi ca şi mine. Cine-şi putea explica ce şi cum se petrece. Fenomenul l-am regăsit mai târziu în operele pictorilor impresionişti, obţinut fiind printr-o tehnică de îmbinarea culorilor, prin raportul dintre lumini şi umbre, dar şi prin perspectiva largă, deschisă a plein-air-ului, edificator părându-mi-se în acest sens tabloul lui Nicolae Grigorescu, Carul cu boi, admirându-l îndelung într-una din sălile Muzeului de Artă al României. Am băgat, nu fără surprindere, de seamă cum, prin efecte ale luminii, carul se-ndrepta spre mine privind tabloul şi dintr-o parte şi dintr-alta a sălii, apreciind atunci măiestria autorului în stabilirea şi imprimarea perspectivei, a tehnicilor şi principiilor impresioniste de realizare.

Când proiecţia s-a făcut pe peretele dinspre drum al Şcolii din Jos, spectatorii şezând în picioare în largul drumului, nu se mai punea problema vreunui atac ori pericol, că de aici odată eram acasă, la doi paşi fiind de noi. Dar n-am mai avut parte de aşa ceva, de astă dată cei de pe perete având treabă mai mult c-o găină ce nu se lăsa prinsă, pe care se chinuiau să pună mâna, s-o jumulească, sărmana de ea, ca apoi să se ospăteze, în ciuda altuia, a soţului adevărat, ce suferea de o boală cumplită, de gelozie, acesta fiind, de altfel, şi leit-motivul peliculei, punctat mereu de cântecul: Foaie verde ca neghina/Gelozia, bat-o vina!

De-abia când am luat pentru a treia oară parte la vizionarea unui film, în curte la Cula lui Gruia, de astă dată, vizavi de Cănţălarie, nimerindu-se aceleaşi imagini văzute cu ceva mai înainte, am priceput de-a binelea cum devine chestiunea asta a geloziei. Ca să constat cu mintea de-atunci că totuşi nu-i o joacă, nu-i chiar de ici de colo o asemenea situaţie, chinuitoare, în stare să te scoată din minţi, om mare şi zdravăn la minte căzând răpus, necondiţionat, la picioarele ei. Sigur, de regizor sau scenarist nu putea fi vorba, căci nimeni nu-şi punea întrebări de genul cine şi cum l-a realizat, chiar şi cei mari interpretând mai degrabă totul prin intervenţia unei forţe supreme, un deux et machina, aş zice acum.

Amintiri… Amintiri…

Cu fiecare din ele răsărind în sufletu-mi pustiu un dor nestins după raiul cel sfânt al minunatei copilării!

Ioan Popa

Daniela Ghigeanu sau proza şi poezia gingăşiei şi a iubirii


Nu ştiam, la primele întâlniri de la Casa Scriitorilor albaiulieni, prea multe despre persoana şi scrisul Danielei Ghigeanu. Aflasem că ea ar reprezenta o ramură mai puţin abordată a literaturii şi anume, a literaturii pentru copii. Socotită de unii un gen minor şi, drept urmare, mai puţin de luat în seamă, socotesc că scrisul pentru copii nu e unul chiar de ici de colo. Ca unul care m-am învrednicit cât de cât cu povestitul pentru cei mici mi-am dat seama, cu atât mai mult, cât de greu este a te face plăcut prin ceea ce spui şi prin felul în care spui ceea ce ai de spus celui mic, care te refuză încă din start, cu vădită nonşalanţă, dacă ’’povestea’’ nu-i cade pe plac. Pentru el, pentru cel mic, judecata literară e simplă: ,, nu-mi place şi gata!” Şi-atunci?

Daniela Ghigeanu reuşeşte, trebuie spus din capul locului, să placă. Şi nu doar celor mici. Căci ea cultivă în scrisul ei bunătatea, iubirea, omenia, credinţa, apropierea de semeni şi de cel oropsit, valori morale atât de sănătoase şi atât de mult mergătoare la sufletul celui mic, de-abia păşind pe urcuşul lung şi anevoios al devenirii.

Povestea caldă, cu multă înţelegere şi iubire, face din maniera de abordare şi realizare a exprimării Danielei Ghigeanu o cale aparte, pe ea ajungând la o înţelegere nebănuită pentru marile probleme ale lumii, pe ea apropiindu-se de iubirea şi adevărul suprem, de Dumnezeu. Un scris cuminte, oferind celui mic învăţături curate, chemându-l la înţelegerea celor aflaţi în suferinţă, în nevoi şi în necaz, îl cheamă la milostenie şi bunătate, la omenie, în sensul cel mai nobil al cuvântului, pe drumul tot mai întortocheat, plin de hăţişuri, al lumii de acum. Peste toate se revarsă lumina şi căldura sufletului preaplin al autoarei, cu exprimarea ei limpede, clasică, ce-ar aparţine parcă altor vremi, dar vai, cu câtă nevoie de îndreptare acum.

O imaginaţie laborioasă în arta Danielei Ghigeanu coboară fabulosul într-o lume reală. Aşa, în povestirea ’’Oraşul de aur’’ din volumul ’’Tolba fermecată’’, unde lumea se conduce după legile cerului, împăratul trimiţând solii îngereşti pentru îndreptarea relelor creaţiei sale. El le dă ca arme prietenia, smerenia, iubirea, armonia, pacea între toate făpturile, fie din lumea celor care nu cuvântă, fie din cea a semenilor noştri, a umanităţii. Cu vădită tentă şi dorinţă de întoarcere la lumea paradisiacă a începutului. Aşa lecţia de viaţă pe care ne-o oferă florăreasa ’’cea tăcută ca o umbră’’ din volumul ’’Oul de smarald’’. Florăreasa poate fi socotită model de răbdare şi înţelepciune în faţa umilinţelor ’’oferite’’ de odraslele ei. Rudolf, negustorul de vechituri dintr-un oraş norvegian, pentru sufletul său cald sfârşeşte prin a fi ’’adoptat’’ în familia înstăritului Jensen tocmai în prag de Crăciun, punând capăt grijilor de tot felul ale bătrâneţelor. Este modelul sufletului salvat de propria-i bunătate şi iubire.

Arta povestirii, impresia profundă şi trăirile înalte descoperite cu fiecare povestire pun mare merit în folosul autoarei şi al scrisului ei.

Cât priveşte poezia cu care Daniela Ghigeanu vine în faţa celor mici e de subliniat că motivele alese, luate din lumea imediată a copilului îl fascinează. Cu motănei şi căţei ce-l acompaniază mereu, fie el Zorro sau Lizuca ori Negruţa: ,, Ochişori de chihlimbar,/ Mustăcioare curioase, / Se strecoară sub cuibar,/ Aşteptând vremea frumoasă./ Asta e Negruţa noastră!/ Cu lăbuţele pufoase / Şi hăinuţa de hornar,/ Se alintă, face tumbe...

Ploaia căzută-n furtună tulbură liniştea şi pacea pământului: mărul plânge după ramura pierdută, rândunica zgribulită se retrage lângă zid, satul pare răvăşit, ca-n final s-apară iarăşi lumina (precum în ’’Iarna’’ lui Alecsandri): ,, Dar deodată, ca prin vrajă/ Ploaia cruntă s-a oprit./ Printre nori se-arat-o rază/Ce surâde fericit.”

Urechiaţi şi veveriţe, arici şi fluturaşi, rândunici, purceluşi şi furnicuţe, pitulici şi-atâtea alte vieţuitoare populează paginile volumului’’Ograda lui Dinu’’. Şi-alături lor, muşcate şi spice de grâu ,,cu podoabele rotunde/ Eu în sân le voi ascunde”, de parcă am fi în ’’Belşug’’-ul lui Lucian Blaga.

N-avem altă soluţie pentru a selecta versuri care de care mai fluente, mai pline de expresivitate decât să recomandăm cu toată căldura lectura lor. Căci, citite, rostite la urechea celui mic îi încălzesc inima şi-i aşază în sufletu-i nevinovat liniştea şi pacea pământului.

Cum gingaş, încărcat de sensibilitate şi vibraţie lăuntrică e şi cel al autoarei, pe care îl putem aşeza nu departe de cel al Elenei Farago, poeta simbol al creaţiei pentru cei mici.

Ioan Popa

18 noiembrie 2010

DISCOBOLUL – 20



„Şi gândeşte-te, dragostea mea, / că eu te aştept / şi că împreună suntem / cea mai mare bogăţie / strânsă vreodată pe faţa pământului” (Pabol Neruda)


„Discobolul”, revistă de cultură editată de Consiliul Judeţean Alba, Consiliul Municipal Alba Iulia şi Centrul de Cultură „Augustin Bena”, apărută sub egida Uniunii Scriitorilor din România (Serie nouă, Anul XII, Nr. 154-155-156, oct.-nov.-dec. 2010)

În mesajul de iubire al versurilor lui Pablo Neruda se strânge seva noului număr al revistei „Discobolul”. Realizată cu profesionalism, ca întotdeauna, de echipa redacţională (alcătuită din Aurel Pantea, redactor-şef, Cornel Nistea, Mircea Stâncel, Ion Buzaşi, Gheorghe Jurcă, Gabriela Chiciudean, Ioana Cistelecan, Adriana Teodorescu şi Petronela Beca), „Discobolul” ne invită la o sărbătoare aparte: împlinirea a 20 de ani de activitate a revistei, despre care vorbesc elogios Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu, Ioan Moldovan, Mircea Braga, George Vulturescu, Traian Ştef, Mircea Stâncel, Ion Mureşan. Domnul Cornel Nistea ne stârneşte iarăşi curiozitatea cu fragmente din romanul Întâlnirile mele cu Orlando, care aduce în discuţie condiţia scriitorului de astăzi dar şi dintotdeuna, relaţia omului cu Dumnezeu, soarta vremelnică a fiinţei umane. Foarte frumoase sunt traducerile Marianei Pândaru din lirica lui Pabo Neruda sau cele reralizate de Corina şi George Holobâcă din poezia lui Francis Jammes. Găsesc deosebite şi Poemele din exil semnate de Liviu Georgescu (SUA) şi Viorel Bucur (Germania) sau poeziile dăruite cititorilor de Ion Brad, Lucian Scurtu şi Virgil Todeasă. Menţionez de asemenea rubrica dedicată apariţiilor editoriale, „Cărţi, cronici, autori”, prin care „Discobolul” reuşeşte să invite cititorii la lecturarea unor volume interesante în peisagistica noastră literară: Cornel Nistea publică „Ora recapitulărilor” în care vorbeşte depsre volumele de poeme ale lui Ioan Moldovan şi în special despre antologia de poeme „Recapitulare” apărută de curând la Editura Dacia XXI şi recenzează volumul subsemnatei, Coordonate religioase ale poeziei româneşti, de fapt teza de doctorat, apărută tot la Editura Dacia în 2010. Doamna Diana Câmpan publică o recenzie a volumului poetului Mircea Stâncel, Lucruri şi limbaje (Editura Limes, 2009), premiat de Filiala Alba-Hunedoara cu distincţia „Cartea anului”. Cristina Timar ne aduce în atenţie romanele lui Radu Mareş şi ultimul dintre acestea, Când ne vom întoarce (Editura Limes, 2010) şi ne impresionează cu eseu despre Mirii nemuririi – victime colaterale ale tranziţiei. Despre poezia lui Ioan-Pavel Azap şi volumul său Togă de gală scrie Mircea Stâncel. Dana Sala recenzează cartea Lilianei Truţă „Experimentalism şi antropocentrism în proza postmodernă românească”, iar George Holobâcă scrie despre poemele lui Constantin Stancu din volumul Păsările care plâng cu aripi. „Piramida lui Mihai Pascaru” este titlul recenziei domnului Ioan Popa la volumul Piramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu, iar Doamna Hristina E. Popa colaborează cu mai multe articole dintre care semnalăm recenzarea romanului Tinereţe furată a lui Gherasim Ţic. Despre o nouă carte semnată de Pr. Anton Rus, intitulată Credinţa în acţiune. O introducere în istoria Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi A.G.R.U. (1929-1948) scrie Cornel Tatai-Baltă iar Ioan Evu face o evocare a volumului Memoria faptelor de Mariana Pândaru, carte premiată de Filială cu distincţia „Premiu pentru publicistică literară”.

Remarcăm şi câteva eseuri, deosebit de interesante: unul despre poezia religioasă a lui Adrian Popescu, sub semnătura Domnului Ion Buzaşi, unul despre Constantin Virgil Gheorghiu (de Maria Ramona Blăjan) sau unul despre prozatorul contemporan Petru Cimpoeşu (de Ramona Trifan). Asemenea, şi paginile dedicate Centenarului Arsenie Boca, „mare îndrumător de suflete din secolul XX”, pagini realizate de Ioan Gînscă.

Felicităm cu această ocazie pe toţi cei care au contribuit la apariţia revistei şi la sporirea prestigiului de care ea se bucură astăzi în peisajul publicistic românesc şi pe domnul Aurel Pantea, redactorul-şef al revistei, preşedintele Filialei Alba-Hunedoara a USR. Dorim „Discobolului” numai bine şi o existenţă îndelungată, să dea Dumnezeu să ne bucure în continuare cu alese pagini de literatură care dovedesc absoluta necesitate ca revista s[ ajungă în mâinile cititorilor, în inimile noastre.

Maria-Daniela PĂNĂZAN

IOAN RATIU, POEZII


Ioan Raţiu s-a născut la Pănade in anul 1938. Profesor de Limba şi Literatura Română - Istorie de-a lungul vremii a publicat versuri în ziare şi reviste. A publicat şi două volume de poezii: Plecarea gândului spre taine” – 2005 şi “Iubire tăinuită” – 2008, ambele la Editura Astra Blăjeană. Mai are în pregătire volumul “Lumina cuvantului” din care fac parte poeziile din revistă.



Iubirea cuvântului

Ploile primăverii înviorează viaţa

Verdele îmbracă goliciunea pământului

Creşte în lumină speranţa,

Imensa iubire a cuvântului

Te-aştept să revii în ceasul de seară

Surâzând pe aripele vântului

Şi cu răbdarea ta tutelară

Să sădeşti în noi iubirea cuvântului.

Nu plâng la greu, aştept neîncetat

Limpezimea curată a gândului

Că niciodată n-am uitat

Imensa iubire a cuvântului

A ÎNVIAT dulce speranţă

Doamne, spre Tine mă-nalţă!

Confesiune

Semn de recunoştinţă

a nopţii odihnitoare,

dimineaţa e plină

de surâsul răsăritului.

Lumina liniştitoare

coboară din cer,

Lângă tine deznădejdile pier

şi dragostea Ta ocrotitoare

e pentru mine salvare.

Îmi fac loc printre frumuseţe

şi fiecare clipă ce trece

e alunecare spre nesfârşit!

Ce mult am iubit

Mă răscolesc amintirile...

Întrebare 2

E iarnă. Cad fulgii uşor

Pământul se primeneşte

Copiii cu sănii îşi încep veselia.

Ceata porneşte spre dealul albit

Imagini de poveste…

Mi-aduc aminte

demult, ce vremuri au fost!

Copilărie, te-ai dus,

Te-ai dus…

Pentru mine ai fost!

Din întâmplare

Poetesei Maria D’Alba

Privesc poza ta de pe coperă

blânda eşti

ca o ciută zveltă

Ochii tăi sunt

lumini de poveşti

şi zâmbetul farmec

departe

de profanările lumeşti

Înger aievea ești!

Tu stii asta Maria?

Şi încă ceva:

Luminezi poezia!

Cântecul moţilor tăi

umple câmpia!

Aşa e Maria,

Iubim România!

Constatare

Ce frumos e răsăritul de soare

Lumea e o imensă privelişte

Întinsă, tăcută

Şi fermecătoare

Plină de cicoare

Copilăria a rămas depărtare

Câte năzbâtii facut-am oare?

Totul a fost minunat

Copilăria e făr-de-păcat.

Eternitate

Blajul la început de noiembrie

zâmbeşte,

Soarele-i blând,

porumbeii pe catedrală

se veselesc gângurind.

În parc Inochentie Micu

şi Timotei Cipariu

în statui meditează

Eminescu parcă ofteaza

dar rămâne semeţ

Poezia sa luminează.

Eu trec prin parc

şi rostesc pentru mine

“ Vreme terce vreme vine”

Blajul eternitate rămâne.

Dedicaţie pentru Raul

Privesc spre răsărit

când începe să zâmbească lumina

cerul nemărginit

acoperă cu ea grădina

E toamnă, treizeci Si unu

octombrie, blând,

două mii opt,

ziua naşterii tale,

neostoitule nepot

Câte-mi vin în gând…

Cred că de ziua ta

când de anii mei vei fi

lumea va avea mai multe bucurii

Extratereştii cu tine la o masă vor sta

şi le vei citi din poezia mea.

Frământări

Întrebările mele sunt multe

cui să le pun

şi cine-mi va răspunde?

clipele zboară,

cine s-asculte

dacă vreun răspuns se aude?

Priveliştea se-ntinde în prisos de frumos

Cade tăcerea în liniştea de toamnă

Totul e tainic, adânc, misterios

Cu tine mă frământ, cu cea mai dulce doamnă.

Pământ de Pănade

Inima mea-i pământ de Pănade

Prunii din ea țăşnesc spre lumină

Inima mea-i dorul ce arde

Imensă, roditoare gradină,

Inima mea-î zvâcnire de stele

În nopţi când Pănade e trează

Pulsul ei sunt clipele mele

Şi simt că mama din cer mă veghează

Pănade e inima mea, dor de acasă

E uliţa mare-n zi de sărbătoare

Pănade e inima mea, e păinea albă pe masă,

Iubirea mea e cer de Pănade

Şi cerul zvâcneşte în bolta lui sfântă

Pănade e acasă și zâmbete calde

E liniştea ce zace în mine adâncă.

Credinţă

Ca să port iubirea

am ascuns-o în mine

într-un mănunchi

neștiut de nimeni

şi cânt,

cânt, Doamne, pentru Tine!

Fermecătoare, năstruşnică rază,

Sperantă,

îmi port dorul spre Tine

Credinţa mă-ndreaptă

Doamne, spre bine

şi pentru mine

drumul acesta-i calea spre Tine.

Căutare

Între mine și tine

există o lumină nedefinită

care-mi înveseleşte sufletul

şi tu devi neprihănită-

rugă împlinită.

Iubirea-i o văpaie

Stelele nopţii-s mistere

necuprinsă putere,

taină ce veșnic nu piere.

Se scurg zorii

Printre gene de vreme

şi urcă în cânt ciocârliile

pentru tine,

fermecătoare triluri – Poeme.

Gând în dimineaţă

Privesc lumina ce mijeşte

Pe casa mea un porumbel cântă,

cântă căntecul răsăritului

Privesc stropii de rouă din grădină

şi parcă sunt lacrimile îngerilor

Oare îngerii plâng?

Iubesc dimineaţa

şi tihna îmi îmbracă sufletul.

A înviat

Hristos a înviat!

Cerul e deschis-

dragoste adevărată.

Merii înfloriți

îmbată priveliștea

cu lumină curată.

Hristos a înviat!

Păsările cântă

în necuprinsul primăverii,

curat,

ca lacrima Hristosului crucificat

Hristos a înviat!

Răscolesc clopotele tăcerea:

A Înviat, a Înviat, a Înviat…

Pe căi neumblate

Visul pleacă spre căi neumblate

Se desprind din taine

Nestemate,

nestemate, doruri adevărate

Într-un colţ, departe,

la o oprire

te întâlneşte pe tine

Cerul și Pământul

se-mbracă-n iubire

Îngerii cântă undeva

pe-a cerului coline

Totul e preamărire

si dor,

dor de tine.

Pe căi neumblate

Visul pleacă spre căi neumblate

Se desprind din taine

Nestemate,

nestemate, doruri adevărate

Într-un colţ, departe,

la o oprire

te întâlneşte pe tine

Cerul și Pământul

se-mbracă-n iubire

Îngerii cântă undeva

pe-a cerului coline

Totul e preamărire

si dor,

dor de tine.

Îngăduinţă

Îngăduie-mi Doamne,

fiu un fir plăpănd de iarbă

să simt cum lacrima cerului

pe mine-n ea mă scaldă

Îngăduie-mi, Doamne,

să fiu lumină,

să fiu rază

care pătrunde tămăduitoare

în sufletele ce oftează!

Îngăduie-mi, Doamne,

să fiu mereu surâs,

să mângâi inimile mâhnite

cu iubirile mele curate

Speranță să fiu,

dragoste, adevăr, seninătate!

Moştenire

Lumina cuvântului

e pentru mine

preţioasă moştenire:

Mama mi-a lăsat

viaţa şi dragostea ei,

Tata mi-a daruit

nepreţuita bărbătie şi credinţă.

Am ajuns om-

fiinţă cu multe frământări

ale gândului

încercând, mereu,

să desluşesc

tainica Lumină a cuvântului,

cuvânt care este Dumnezeu

şi Dumnezeu care este cuvânt şi lumină.

Veşnicie

Şase noiembrie doua mii opt.

Vreme superbă

În parc

copacii s-au desfrunzit

dar iarba e verde

Avram Iancu, încărunţit

din statuie

parcă în stejar

vrea să se suie

să vadă Blajul

şi să simtă-n câmpie

forfota mulţimii ce l-a iubit

Statuia parcă-i vie

Iancu-i istorie - veşnicie.

În noapte

Îmi pleacă iarăşi gândul spre tine

salcia pletoasă

îşi reazemă

singurătatea în mine

Noaptea se aşterne

sub cerul înnourat.

Cântă cucuvelele

şi mă răscolesc amintiri

Tu dormi,

salcia pletoasă îmi mângâie tâmplele

invidiez adevărul care-ascunde iubirea

Plânge întunecimea

în noapte, Timpul e cât o clipire

Ştiu,

Şi eu, curând, voi fi amintirea!

Consens

Nu-ţi mai şoptesc acum cuvântul

Pe care tu îl aşteptai

Dar mă frământă mereu gândul

Fericită atunci tu erai!?

Nu-ţi mai şoptesc că eşti departe

Şi chiar aproape de te-aş ştii

Nu cred că totuşi se mai poate

Tot ca atuncea să mai fii.

E vreamea-mi plină de trecut

S-au strâns tăceri şi împliniri

Şi cred că amândoi am vrut

Să retrăim din amintiri.

Facere

Bine că Te-ai gândit

Doamne, Dumnezeule

Să faci lumea!

Toate au fost anevoios

şi greu de făcut.

Şase zile de muncă, de trudă

Făcute cu folos

Ziua atunci era mai lungă!?

Cât de lungă?

De un deceniu

De un secol

De un mileniu?

Ai reuşit ca timpul să-ti ajungă

Să le faci pe toate

De fapt tu ai făcut şi timpu’

şi nimic nu-i mai simplu

dacă-l stăpâneşti

şi eşti fără de moarte.