ONOMASTICA

Onomastica este o disciplină ştiinţifică asupra conţinutului căreia nu a existat de la început un consens. Numele ei provine de la adjectivul onomastic,-ă însemnând „privitor la numele proprii, în special la numele de persoane”. Ca substantiv, onomastica [provenind din adjectivul onomastic,-ă (cf. fr. onomastique, gr. onomastikos „referitor la nume”)] denumeşte, pe de o parte, acea ramură a lingvisticii sau o ştiinţă de graniţă, de contact, al cărei obiect de studiu îl constituie originea, formarea şi evoluţia numelor proprii, iar pe de alta, „totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă”[1].

În germană, pentru termenul ştiinţific onomastică se folosesc termenii Namenforschung, Namenkunde, Onomastik. În Kleines Wörterbuch sprachwissenschraftlicher Termini[2], cele trei sinonime sunt glosate astfel[3]: „ştiinţa care se ocupă cu cercetarea oricăror nume (de persoană, de locuri etc.), a semnificaţiei lor, a modului lor de formare (fonetică, morfologie, derivare şi compunere), felul în care au luat naştere (etimologie, origine, vechime), răspândire teritorială şi alte probleme asemănătoare”.

Până nu demult, în literatura noastră de specialitate, onomastica se limita la studiul numelor de persoane. Semnificative în acest sens sunt titlurile unora din lucrările unor savanţi ca Nicolae Drăganu (1884-1939) şi Ovid Densusianu (1873-1938). Astfel, primul îşi intitula opera sa fundamentală, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933, iar al doilea prezenta, în faţa studenţilor săi de la Universitatea din Bucureşti, în anul universitar 1928-1929, cursul Probleme de toponimie şi onomastică.

Cu timpul, în sfera onomasticii au fost încadrate în afara numelor de persoane, cele de locuri şi chiar cele de animale[4].

În momentul de faţă, onomastica tinde să încorporeze toate numele proprii: nu numai pe cele de persoane, de locuri şi de animale, ci şi: termenii astronomici (Marte, Jupiter, Orion etc.), nume mitologice (Zeus, Odin etc.), numele personajelor literare (Trahanache, Caţavencu, Pristanda etc.), numele diverselor instituţii, organizaţii, asociaţii etc., numele unor mijloace de transport (avioane, vapoare, trenuri), numele evenimentelor istorice, titluri de opere literare, ştiinţifice şi artistice; nume de ziare şi reviste; numele punctelor cardinale; nume de vânturi, uragane şi cicloane; numele unor construcţii şi clădiri, poduri, hoteluri, restaurante, hanuri, mori etc[5].

Însă nu toţi cercetătorii sunt de acord cu includerea tuturor grupelor pe care le-am menţionat în categoria numelor proprii. Rezerve mai mari s-au exprimat în special în privinţa numelor generice şi individuale ale produselor industriale, a numelor etnice, chiar a plantelor, care denumesc, după cum se ştie, obiecte unice. Toată lumea consideră însă că numele de persoană, de locuri şi de animale sunt nume proprii.

După cum s-a văzut, termenul onomastică are două accepţiuni fundamentale: 1. de ramură ştiinţifică ce se ocupă cu studiul numelor proprii şi 2. de totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă, fapt ce producea uneori confuzii. S-a simţit, de aceea, nevoia unei diferenţieri terminologice între „inventarul numelor proprii” şi „disciplina care le studiază”. De aceea, s-a propus ca prin onomastică să se înţeleagă numai „ştiinţa care se ocupă cu studiul numelor proprii”, iar pentru „totalitatea faptelor şi fenomenelor de onomastică” să se utilizeze termenul de onimie, punct de vedere acceptat de lingviştii din fosta U.R.S.S., de cei din fosta Cehoslovacie, din fosta R.D.G. etc[6].

Interesul mai mare acordat numelor de locuri şi celor de persoane a dus la crearea unor ramuri noi în cadrul onomasticii: a toponomasticii sau a toponimiei şi a antroponomasticii sau a antroponimiei. În ultima vreme, se vorbeşte tot mai mult de o altă ramură a onomasticii, care se ocupă cu studiul numelor de animale: zoonimia.

Deocamdată, să reţinem că onomastica este acea „ramură a lingvisticii care studiază legile generale ale apariţiei, evoluţiei şi funcţionării numelor proprii dintr-o limbă”[7].

O problemă esenţială a onomasticii teoretice o constituie stabilirea raportului dintre numele proprii şi numele comune (sau apelative). Numele proprii şi apelativele (numele comune) formează vocabularul unei limbi[8]. Ele se află în raporturi foarte strânse şi delimitarea exactă dintre ele este adeseori foarte greu de făcut.

Între numele proprii şi apelative există o serie de trăsături comune, dar şi deosebiri esenţiale. Aşadar, ce e specific numelor proprii, în comparaţie cu apelativele? Altfel spus, ce le deosebeşte? O primă deosebire constă în chiar funcţia, în chiar rolul lor. Rolul numelor proprii este de a identifica, de a individualiza. Numele proprii denumesc fenomene, obiecte (în sensul larg al termenului, unice, individuale [Einzelbezeichnungen, Individuum], iar apelativele: clase de obiecte, noţiuni generale. Numele proprii concretizează, pe când numele comune generalizează. În depistarea numelor proprii trebuie să pornim de la general la particular, de la abstract la concret.

Luând ca exemplu numele Erich Müller, Horst Naumann[9] stabileşte următoarele caracteristici: nume pentru o fiinţă omenească; membru al unei familii cu numele Müller; trăieşte unde se vorbeşte germana; purtător al unui nume de persoană de origine germană foarte uzual; purtător al unui nume de persoană care provine dintr-o denumire de ocupaţie. Acestea sunt elementele generale ale tuturor celor care poartă numele de familie Müller. Prenumele Erich ne spune că este vorba de o persoană de sex bărbătesc. Pentru a-l identifica însă pe Erich Müller trebuie să recurgem la particularităţile individuale: vârsta, anul, luna, ziua naşterii, starea civilă, profesiunea, domiciliul. Şi în cazul numelor de locuri se procedează la fel. De exemplu, Bucureşti: numele unei aşezări omeneşti, oraş, oraş mare, aşezat în Europa, în sudul României, capitala României[10].

Astfel, termenul Mont Blanc se deosebeşte, sub raportul sensului referenţial, de Himalaia sau Bucegi prin faptul că obiectul desemnat în primul caz reprezintă „un masiv muntos, situat în Alpi, fiind cel mai înalt masiv din Europa (4810 m)”, trăsături improprii celorlalte două referente, deşi ele aparţin aceleiaşi sfere noţionale. În cuvântul Hanibal, prin extragerea elementelor diferenţiale ale obiectului desemnat, „om politic şi conducător militar cartaginez” (243-183 î.e.n.), „învingător al armatelor romane în bătălia de la Cannae”, obţinem un sens referenţial strict individualizat, pe care nu-l întâlnim, bunăoară, în cazul lui Caesar (Caius Iulius Caesar), tot „om politic şi conducător militar”, dar roman (şi nu cartaginez), din altă perioadă istorică (100-44 î.e.n.), „învingător al galilor etc.”[11]

După mulţi cercetători[12], numele proprii nu exprimă noţiuni. Pentru numele proprii, în special pentru antroponime, nu este caracteristică corespondenţa dintre nume şi obiect, adică între nume şi persoană. Observăm că numele de persoană, în special numele de botez şi numele de familie, au pierdut legătura semantică cu apelativele din care provin. Astfel s-a ajuns ca nume de familie precum Moraru, Fieraru etc. să fie purtate acum nu numai de persoane care se îndeletnicesc cu astfel de ocupaţii, ci şi de funcţionari, electricieni, avocaţi etc. În limba latină Valentinus însemna „puternic, sănătos, tare”, Clementus „bun, blajin”, Felix „norocos, fericit”, nume date de părinţi, prin care aceştia îşi exprimau dorinţa ca progeniturile lor să fie puternice, bune sau norocoase. Dacă şi astăzi se dau asemenea nume copiilor, părinţii le aleg după alte criterii. Valentin poate fi un copil bolnăvicios, Clement(e), un om rău, dur, iar Felix sau Felician, un copil ghinionist în viaţă.

Aceeaşi neconcordanţă între nume şi obiect (referent)o putem constata, uneori, şi în cazul toponimiei. Toponime ca Dealu, Valea, Grui, Izvoare denumesc aşezări omeneşti sau unele ca Satu-Mare, Târgu-Jiu, Târgu-Mureş etc. nu se mai aplică unor sate sau unor târguri, ci unor oraşe mari, capitale de judeţ.

Pentru stabilirea numelor comune, drumul străbătut este invers: de la concret la abstract, de la particular la general. Prin urmare, într-o direcţie are loc o tot mai mare generalizare şi abstractizare, o lărgire a sensului.

În afară de aceasta, numele proprii au şi o funcţie administrativ-juridică sub care vor fi înregistrate oficial obiectele denumite. Tocmai în aceasta rezidă şi una din premisele constituirii claselor de nume. Formarea claselor de nume a făcut ca „sensul” numelor proprii să slăbească din ce în ce mai mult, ca până la urmă, în foarte numeroase cazuri, acesta să dispară complet.

Numele proprii sunt o categorie istorică. Ele apar, evoluează şi se modifică în funcţie de necesităţile societăţii.

Diferenţierea funcţională dintre numele proprii şi apelative a reclamat o diferenţiere formală: numele proprii se scriu cu iniţială majusculă, apelativele cu iniţială minusculă.

Numele proprii sunt fixe şi, adeseori, au o grafie diferită de a celor comune: cf. morar, dar Morariu, Murar, Murariu, Moraru etc., rotar, dar Rotariu, Rotaru, curechi, dar Cureteanu (< Curechi pronunţat [cureť] + -eanu), secăşan, locuitor al satului Secăşeni, dar Secheşan cu reflectarea pronunţiei locale, Izghireanu < Izgăreanu < Izgar.

O altă diferenţă constă în posibilitatea onimelor de a fi traduse sau nu. În cazul toponimelor majore, acolo unde sensul apelativului din care provin toponimele respective este încă viu, numele respective pot fi traduse: cf. germ. Schwarzwald / rom. (Munţii) Pădurea Neagră, engl. Black Forest sau engl. Rocky Mountains cu echivalentele în rom. Munţii Stâncoşi, în germ. Felsengebirge. Aşa ceva nu e posibil la numele de persoană. Numele de familie german Kirchberg nu-l vom putea reda prin engl. Churchill sau germ. Neuhaus prin it. Casanova[13]. Astfel de procedee au fost folosite însă la maghiarizarea numelor româneşti din Ardeal. Nume de familie ca Negru, Albu, Micu, Croitoru, Măcelaru, Neamţu etc. au devenit Fekete, Feher, Kiss, Szabó, Meszaros, Nemet etc., iar prenume ca Ion, Nicolae, Valentin, Gheorghe, Grigore au devenit Janos, Miklos, Balint, Győrgy, Gergely etc.

Dar numele proprii şi apelativele au şi o mulţime de elemente comune. Şi unele şi altele se încadrează în diverse moduri în uzul zilnic al limbii. Se ştie, apoi, că aproape fără excepţie, numele proprii provin din nume comune. În evoluţia lor spre nume proprii, apelativele au urmat căi diferite, dar toate au pornit din aceeaşi necesitate determinată istoric şi social: nevoia de individualizare, de identificare.

O primă latură comună constă în aceea că atât numele proprii cât şi cele comune sunt semne lingvistice care au fost create de oameni în scopul înţelegerii şi care au fost acceptate de societate. Ambele au luat naştere din nevoia confruntării omului cu lumea înconjurătoare. Ele se bazează în esenţă pe convenţia socială. Ambele se folosesc de aceleaşi elemente lingvistice formale (sunete, litere). Caracteristica lor esenţială constă în unitatea dintre forma fonetică (sau grafică) şi funcţie. Prin funcţie se înţelege, pe de-o parte, faptul că cu ajutorul numelor proprii şi al apelativelor se denumesc obiecte, iar pe de altă parte, faptul că ambele, ca semne lingvistice, au un înţeles, un sens. Dar chiar în acest punct cele două categorii de semne lingvistice încep să se deosebească fundamental între ele. Apelativele, ca şi numele proprii, aparţin lexicului, părţii de vorbire cunoscută sub denumirea de substantiv. Numele proprii şi apelativele sunt elemente ale sistemului general al limbii. Aceasta se vede şi din constituirea unor mijloace şi posibilităţi de formare a cuvintelor. Şi unele şi celelalte pot apărea sub cele trei forme principale: cuvânt simplu, derivat, compus.

Cercetarea numelor proprii în afara contextului i-a condus pe unii învăţaţi la concluzia că acestea doar individualizează şi identifică (fiind nişte etichete), pe când apelativele generalizează, denumind nişte noţiuni, nu obiecte concrete. Dar numele proprii în limba vorbită, în beletristică, în folclor nu apar izolat, ci în strânsă legătură cu alte cuvinte. Folosite în astfel de situaţii, toponimele şi antroponimele îşi asumă anumite sensuri şi conotaţii. Să ne gândim la numele sugestive, la numele personajelor lui V. Alecsandri sau I. L. Caragiale, la unele toponime folosite în operele literare (de ex. la Amara din Răscoala lui l. Rebreanu).

Există conotaţii sociale (sau obiective), care ţin de convenţia colectivă şi conotaţii individuale (sau subiective), care ţin de practica individuală a fiecărui vorbitor. Un toponim ca Waterloo are următorul sens denotativ-referenţial, care reiese din următoarele referenteme: „comună”, „situată în Belgia”, „la sud de Bruxelles”, „cu o populaţie de aproximativ 14.000 de locuitori”, „având uzină de automobile”. Sensul lui conotativ este rezultanta conotemelor: „strălucită victorie a armatelor coaliţiei antinapoleoniene”, „declinul unui geniu militar”, „înlăturarea definitivă a unuia dintre cei mai mari dictatori ai Europei”. Este vorba, prin urmare, de o anumită atmosferă istorică şi politică, de anumiţi indici de valoare cu caracter social, deoarece cei mai mulţi vorbitori interpretează conotaţia Waterloo în sensul amintit.

Conotaţiile pot avea însă şi sfere mai restrânse (strict individuale, familiale, profesionale, naţionale). Astfel, pentru englezi, numele lui Napoleon I evocă înainte de toate, un „duşman înfrânt de Wellington la Waterloo”, pentru ruşi un „agresor care a invadat Rusia, fiind până la urmă alungat de Kutuzov”, pentru francezi un „împărat îndrăgit, sau legendar, creator al unor instituţii fundamentale: Codul Civil şi Banca Franşei, Curtea de Conturi şi Legiunea de Onoare”[14].

Vasile FRĂŢILĂ

---

[1] Vezi DLR, t. VII, partea a 2-a, litera O, Bucureşti, EA, 1969, p. 225-226 şi Gheorghe Constantin Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti, Ed. Albatros, 1980, p. 306.

[2] VEB, Bibliographisches Institut Leipzig, 1978.

[3] „Wissenschaft von der Erforschung jeder Art von Namen (Personen-, Ortsnamen usw.), ihrer Deutung, Bildung (Laut- und Formenlehre, Wortbildung), Entstehung (Etymologie, Herkunft, Alter), räumilcher Verbreitung (Namengeographie) und ähnlicher Probleme”, p. 175.

[4] Cf. lucrarea lui Ştefan Paşca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936.

[5] Vezi O. S. Ahmanova, Le “nom proper” en tant que catégorie linguistique, CL, III, 1958, Supliment, p. 12-18, în special, p. 14-16; I. Roşianu, Despre sfera onomasticii şi raporturile ei cu alte ştiinţe, în SO, 1976, p. 49-65, în special, p. 57-58, în W. Taszycki, Mesto onomastiki sredni drugich gumanitarnych nauk, în “Voprosy jazykoznanija”, 1961, nr. 2, p. 3-11; A.V. Superanskaja, Obščaja teorija imeni sobstvennogo, cap. Onomastičeskoe prostranstvo i klassifikacija imen, Moscova, 1973, p. 138 ş.u.; vezi GA, I, Bucureşti, 1963, p. 55-56.

[6] Cf. rus. Onomastika, respectiv onimija, germ. Onomastik, resp. Onymie; în germană alături de Onomastik se mai folosesc şi termenii Namenforschung şi Namenkunde, iar pentru Onymie se mai spune şi Namenschatz.

[7] I. Roşianu, lucr. cit., p. 62.

[8] Deutsche Sprache. Kleine Enzyklopädie, II, VEB, Bibliographisches Institut, Leipzig, 1970, p. 639.

[9] Vornamen heute, Leipzig, 1979, vezi recenzia noastră în CL, 1/1980, p. 93-95.

[10] În cazurile de mai sus este vorba de sensul referenţial al numelor proprii, care constă în raportarea cuvântului la realitate, la o stare determinată a universului extralingvistic, la desemnat (obiect sau, în alţi termeni, referent).

[11] Vezi Victor Vascenco, Sens referenţial, sens denotativ şi sens conotativ. Cu privire specială asupra onomasticii, SO, 1976, p. 99 ş.u.

[12] A. A. Reformatskij, Vvedenie v jazykoznanije, Moscova, 1960, p. 36-51; idem, Toponomastika kak lingvističeskij fakt, p. 9-10; K. A. Levkovskij, Teorija slova, principy eë postrenija i aspekty izučenija leksičesko materiala, Moscova, 1962, p. 173-183, apud A. Eremia, Nume de localităţi, Chişinău, 1970, p. 12.

[13] Cf. însă germ. Til Eulenspiegel redat în rom. prin Til Buhoglindă.

[14] V. Vascenco, lucr. cit., p. 73-74.

O panoramă a presei blăjene

Recent, editura Dacia XXI din Cluj-Napoca a inaugurat o nouă colecţie cu bătaie lungă, intitulată „Doctoralia”, al cărei prim număr a fost consacrat publicării tezei de doctorat susţinută în 2008 la Universitatea „1 Decembrie 1918” de către Claudia Oancea – Raica, intitulată „Cultură şi literatură în presa blăjeană interbelică”. Cartea de care vorbim acoperă practic două secole de presă periodică apărută în oraşul de pe Târnave, botezat de cărturarii timpului „Mica Romă” şi reprezintă o contribuţie esenţială pentru orice cercetător interesat de viaţa culturală şi de creaţia literar-artistică a Blajului.

Incursiunile în trecutul cultural şi literar al unei naţii prin cercetarea atentă a factorilor de presă care au consolidat ideile epocii sunt astăzi tot mai numeroase şi primite cu mult interes de către specialişti şi de către publicul larg cititor. Iată de ce ni se pare de mare însemnătate tema pe care şi-a propus s-o investigheze tânăra profesoară Claudia Oancea de la Colegiul Pedagogic din Blaj, deoarece trecutul revuistic blăjean face parte intrinsecă dintr-un spaţiu cultural cu mari repercusiuni asupra întregii culturi transilvănene începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi acoperind întreg câmpul de manifestare al perioadei interbelice. Pe de o parte, avem de-a face cu o valoroasă contribuţie de istorie locală, având în vedere faptul că Blajul a reprezentat încă de pe vremea lui Inochentie Micu Klein principalul centru educaţional şi religios al religiei greco-catolice, iar pe de altă parte influenţa acestuia în mediile cărturăreşti transilvănene a fost una esenţială, atât prin scrierile elaborate şi promovate, cât şi prin acţiunea de direcţionare politică. Avem în vedere faptul că „Supplexul” de la 1791 a fost conceput şi dat la lumină de către un mănunchi de patrioţi proveniţi din mediul blăjean, după cum revoluţia de la 1848 a fost diriguită de o seamă de cărturari ai Blajului preocupaţi nu numai de educaţia şi formarea tinerelor generaţii, ci chiar de a neamului românesc în ansamblul său. De aceea, autoarea îşi şi intitulează primul capitol al cărţii „Timotei Cipariu şi începuturile presei blăjene”, prin el făcându-se legătura necesară cu tradiţiile revuistice ale Blajului din epoca prepaşoptistă şi paşoptistă, moment în care se simţea nevoia mai mult ca oricând a unor gazete cu rol de îndreptare şi călăuzire a maselor, de formare a conştiinţei lor naţionale. Nu este astfel întâmplător faptul că primul organ de presă scos la Blaj de către Timotei Cipariu s-a chemat „Organul luminării”, deoarece de „luminare” aveau nevoie toate clasele sociale din Transilvania acelui timp. Atunci când a izbucnit revoluţia, Cipariu a schimbat titlul foii sale în acela de ”Organul naţional”, ca apoi, după stingerea confruntărilor armate să o intituleze „Învăţătorul poporului”. În acelaşi timp,autoarea nu neglijează nici o clipă rolul important la profesorului blăjean în calitatea sa de sfătuitor principal al lui G.Bariţiu în îndrumarea periodicelor sale în perioada 1838-1847,atunci când el n-a obţinut încă aprobare pentru a-şi scoate propriile gazete.

Efortul principal au autoarei cărţii de faţă se concentrează însă asupra perioadei interbelice, reprezentând în concepţia sa efortul merituos al celei de a treia generaţii a Şcolii Ardelene, după marii înaintaşi ai perioadei iluministe şi paşoptiste. Dacă cele dintâi generaţii de cărturari blăjeni au fost fundamental scientiste,enciclopediste şi filologice, acum efortul noilor generaţii se mută în plan estetico-literar, prij creatori care s-au adăpat la izvorul şcolilor Blajului, şi-au făcut ucenicia în presa blăjeană şi au dus mai departe spiritul Blajului în mişcarea literară interbelică. E vorba de poeţii Aron Cotruş, Teodor Murăşanu sau Iustin Ilieşiu, de prozatorii Ion Agârbiceanu, Alexandru Ciura, Pavel Dan, Septimiu Popa, de eseiştii istoricii şi cercetătorii literari Ştefan Manciulea, Nicolae Comşa, Nicolae Albu, Zenovie Pâclişanu, Radu Brateş (Gh.I.Biriş),de filosoful Ioan Miclea, de folcloristul Traian Gherman. De omul de şcoală Toma Cocişiu etc. Toţi aceştia au reprezentat noua pleiadă a culturii şi literaturii blăjene, pleiadă pe care nici o antologie literară n-a putut cum să-i ocolească, dovadă ilustră fiind antologia „Povestitorii Ardealului”, realizată de Ion Breazu, şi el originar dintr-un sat de lângă Blaj, şi reluată de Ion Buzaşi într-o nouă ediţie. Acestor personalităţi modelatoare, autoarea ar fi putut să le dedice un capitol de sine stătător, deoarece mai toate firele acestei vaste şi complicate reţele de vase comunicante pleacă şi se unesc sub semnul activităţii lor rodnice. Acestei generaţii de cărturari post-paşoptişti, în rândul cărora trebuie să-i situăm şi pe Ioan Fekete Negruţiu, pe Ioan Raţiu, pe Al.Grama, Ioan Micu Moldovan, Ştefan Pop, Dimitrie Comşa, Ioan Gherman, Iacob Mureşanu şi alţii mai mulţi. Aflăm astfel că profesorul Ștefan Pop redactează între 1873-1880 revista „Economul”, primul organ periodic de economie al românilor din Transilvania, că Ioan Fekete Negruţiu editează „Foia scolastică”(1873-1914), că Iacob Mureşianu scoate şi el la Blaj cea dintâi revistă de cultură muzicală din Transilvania (1888-1907), „Musa română”. Un loc important în suita de reviste culturale ale Blajului acordă autoarea „Revistei politice şi literare”(1906-1914),apărută sub conducerea lui Iuliu B.Hodoş, Aurel Ciato şi Augustin Guţia, revistă la care colaborează şi Mihail Sadoveanu şi Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Al.Ciura, Ioan Adam, Nichifor Crainic, Aron Cotruş şi Teodor Mureşanu, G. Coşbuc, Corneliu Moldovanu, N.Dunăreanu, A.P.Bănuţ, Horia Petra-Petrescu, Ovidiu Hulea, Nerva Hodoş, M.Strajan etc. Dacă Cipariu oferise un model pentru presa politică şi filologică(„Archivu”,1867-1872),acum se pun bazele presei pedagogice, muzicale, economice, culturale, presă ce va cunoaşte o nouă diversificare în perioada interbelică, prin apariţia unei reviste dedicată culegerilor şi studiilor folclorice(„Comoara satelor”,1923-27), preocupărilor religioase(„Cultura creştină”, l9ll-1926;1934-1936) şi culturale(„Blajul”,1934-1936), reviste prin care gazetăria blăjeană atinge faza de apogeu. Marile publicaţii blăjene sunt tratate monografic, cu o atentă survolare a fiecărui număr, cu trimiteri şi date bibliografice, extrem de utile cercetătorului literar, cu o minuţioasă prezentare a direcţiilor principale de acţiune, cu popasuri îndelungi pe terenul poeziei, prozei, traducerilor, legăturilor cu literatura stăină, cu relevarea părţii ştiinţifico-culturale conţinute.

Un capitol aparte consacră autoarea ziarului „Unirea”, „foaie bisericească-politică”(1891-1918;1918-1945), şi a suplimentului său „Unirea poporului”(1919-1948), cea mai importantă publicaţie a Blajului, prin intermediul căreia se face difuzarea culturii şi literaturii blăjene în spaţiul general românesc şi se afirmă generaţiile de cărturari blăjeni în sânul culturii naţionale. Găsim aici un tablou ilustrativ al preocupărilor elitelor publicistice clujene şi a modului în care ele au înţeles să îmbine prestaţia literar-culturală cu cea religioasă, sub semnul unui vădit efort de integrare şi slujire a dezideratului naţional. Vom asista astfel la debuturile în literatură a unui mare număr din elevii Blajului, între care se remarcă scrisul de început al lui Ion Agârbiceanu (care semnează cu pseudonimul Alfius), cel al lui Aron Cotruş (pseudonimul Alco), al lui Teodor Murăşanu (pseudonimele Hyperion,P.Pădure), a lui Al.Ciura(pseudonimele Simin, Al.,Alfa etc.), Iustin Ilieşiu şi Aurel Ciato. Mai târziu, în perioada interbelică, o nouă generaţie literară îşi face apariţia la orizont, şi autoarea va da importanţa cuvenită prezenţelor revuistice ale lui Ștefan Manciulea,N.Albu, Radu Brateş, Pavel Dan, Coriolan Suciu, Ioan Miclea,Iosif E.Naghiu,Ion I.Ioanaş, Simion I.Crişan, Traian Gherman, Toma Cocişiu, Al.Lupeanu-Melin,Octavian Prie, Septimiu Popa etc. Prezenţei acestora în coloanele foilor blăjene li se adaugă colaborări de scriitori din alte ţinuturi ale ţării sau vizite de mare răsunet, cum este şezătoarea literară a SSR din aprilie 1923, când sunt prezenţi la Blaj scriitorii Liviu Rebreanu, Corneliu Moldovanu, Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu,Al.Cazaban, Ion Minulescu, Alfred Moşoiu, Mircea Rădulescu, Ovidiu Hulea. Un alt mod de a face vizibilă activitatea intelectualilor şi publiciştilor blăjeni este aceea de prezentare a colaborării lor la activităţile Astrei, fapt urmărit cu mare atenţie de autoare.

Bine ilustrat, prin raportări permanente la cultura şi literatura universală este sectorul de traduceri şi de prezenţe străine în paginile revistelor blăjene, ceea ce ridică mult profesionalismul şi calitatea echipelor de redactori, propulsând pe autorii lor într-o zonă europeană mult mai largă. Sunt de semnalat aici câteva noutăţi pe care autoarea le pune în evidenţă întâia oară, cum ar fi rândurile sale în care prezintă prezenţa la Blaj a doi călători şi valoroşi muzicieni de origine suedeză, precum şi a istoricilor Charles Upton Clark (american) şi Seaton-Watson (Scotus Viator,englez), dar şi a unor manifestări artistice închinate lui Goethe sau Mistral. Merită toată atenţia şi semnalarea prezenţei unor turnee teatrale de prestigiu sau ţinerea unor congrese cu rezonanţe naţionale(Congresul Ligii Culturale, de exemplu). Revista „Unirea” a fost sistată în 1937, din cauze nu pe deplin lămurite. Poate că era nevoie de o mai mare atenţie dată lămuririi împrejurărilor în care s-a produs acest declic.

Meritorii şi cu multă grijă pentru detaliu sunt redactate capitolele consacrate presei manuscrise blăjene, cea mai veche presă de acest tip din Transilvania, întrucât prima manifestare a acesteia s-a înregistrat la Blaj cu „Aurora” încă din 1838. I-au urmat apoi multe altele, cum ar fi „Dante”, „Viorelele”, „Buchetul”, „Constanţia”, „Speranţa”, „Columba”, „Dacia ferice”, „Filomela”, „Steluţa”, „Pefeanca”, „Cercetaşul” etc., alcătuind, aşa cum subliniază autoarea, un laborator de formare a tinerelor generaţii, cu „rol de neconstestat în pregătirea sistematică şi multilaterală a viitoarelor personalităţi din cultura şi literatura română”. Această tradiţie a presei şcolare a fost reluată şi în perioada interbelică, cu singura deosebire că revistele tineretului şcolar au fost tipărite. Intre acestea, autoarea semnalează prezenţa de mare efect a unora ca „Mlădiţe”(1938-1943), „Avânt tineresc”(1940-19410,„Răsai soare”(1931-1941), „Marianistul” (1933-1934). Prezenţa lor în peisajul cultural al Blajului se explică prin grija pentru educaţia de bună calitate pe care profesorii de aici o aveau faţă de tinerele generaţii, de unde prestigiul şi căutarea de care s-au bucurat şcolile Blajului pe tot acest parcurs.

Pe tot parcursul lucrării sale, autoarea dă dovadă de o bună plasare a fenomenului revuistic într-un cadru cultural mai larg, care să îmbrăţişeze toate manifestările şi iniţiativele cultural-artistice ale tineretului şcolar de aici. Prin materialul pus în circulaţie de autoare pătrundem în lumea miraculoasă a vieţii culturale a Blajului de fiecare zi, cu redarea exactă a „foii de temperatură” a epocii, a ecoului stârnit de această activitate şi nu în ultimul rând de personalităţile care se formează sau activează aici.

Abordând o temă de cercetare de maximă importanţă cultural-literară, cartea de faţă reprezintă o contribuţie meritorie de istoria presei, de istoria ideilor şi a culturii transilvănene, pe care mai vechiul centru iluminist al Blajului le-a perpetuat sau le-a scos la lumină ,ambalate într-o nouă formă în perioada interbelică. Istoria şi devenirea a cel puţin trei generaţii de cărturari şi de purtători de cuvânt al elitelor româneşti blăjene, cu lupta lor pentru o cultură de calitate, care să păstreze nealterat spiritul călăuzitor al Blajului pe plan naţional şi al progresului general.

Mircea Popa

Manuscrisele Mihai Eminescu facsimilate

Nici un rând din Eminescu nu trebuie să se piardă

Primul volum al manuscriselor eminesciene a apărut în ziua în care se împlineau 155 de ani de la naşterea marelui nostru poet naţional, o ediţie-facsimil (însoţită de un CD), coordonată de Academia Română, tipărită la Regia Autonomă Monitorul Oficial şi apărută la Editura Enciclopedică.

Volumul, primul dintr-o serie de 23, cuprinde creaţiile poetului din manuscrisul românesc nr. 2254, din perioada studiilor şi aceea ieşeană (1866-1878), aflat, ca toate celelalte în colecţiile bibliotecii Academiei Române: piese de teatru (Petru Rareş, Ştefan cel Tânăr, Mira, Andrei Mureşanu, Cel din urmă muşatin, Gruie Sânger, Bogdan-Dragoş, Decebal, Alexandru Lăpuşneanu), traduceri (Histrion de Guillom Jerwity, Timon din Atena de Shakespeare), versuri (Ondina, Mortua est, Daiana, fata cea nebună, Iubito, dulce înger, Călin Nebunul, Scrisoarea a II-a, Povestea teiului, Strigoii, Despărţire, Atât de fragedă, Călin – file de poveste), publicistică, cronică dramatică, dicţionar de rime – fragmentarium.

Volumul mai cuprinde şi un studiu dedicat odiseei acestor caiete, semnat de profesorul Gabriel Ştrempel, directorul general al Bibliotecii Academiei Române, o prezentare a „caietelor” facsimilate, de Gabriela Dumitrescu şi „în loc de colofon”, profesorul Mircea Dumitrescu aduce un elogiu pe deplin meritat tehnicii digitale care a permis o copiere fidelă a manuscriselor lui Eminescu.

Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, iniţiatorul şi coordonatorul programului, a subliniat în repetate rânduri că această apariţie reprezintă împlinirea unui ideal pe care l-au avut mai întâi Nicolae Iorga, care spunea că „Nici un rând din Eminescu nu trebuie să se piardă”, apoi, Constantin Noica, cel care a iniţiat o adevărată campanie pentru facsimilarea manuscriselor lui Eminescu. Manuscrisele lui Eminescu au fost donate în 1902 de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române şi, de-a lungul anilor ele au fost cercetate, descifrate şi valorificate de mari eminescologi, precum Perpessicius, George Călinescu, Dimitrie Vatamaniuc ş.a. Acum, starea lor este de o „vulnerabilitate maximă” şi, practic, „nu mai pot fi consultate”.

Tehnologiile avansate au permis o facsimilare de cea mai bună calitate, aşa încât ele vor putea fi cercetate sub această formă. În derularea proiectului, primul pas a fost făcut în 1999, când, Ion Caramitru, pe atunci ministru al Culturii şi Cultelor a alocat fondurile necesare realizării acestui proiect şi pentru achiziţionarea unui scaner performant, urmând ca Ministerul Culturii şi Parlamentul să spijine acest demers şi pentru volumele următoare.

În 15 ianuarie 2006, cu ocazia împlinirii a 156 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, au fost lansate volumele II-VI (apărute în 2005) din ediţia facsimilată a manuscriselor eminesciene, ediţie coordonată de academicianul Eugen Simion şi editată de Editura Academiei Române şi Editura Enciclopedică. Costul total al tipăririi celor 23 de volume a fost estimat la 30 miliarde lei, potrivit lui Ioan Onisei, secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor. Proiectul prevedea ca următoarele 22 volume să vadă lumina tiparului în următorul interval de 2 ani şi 6 luni.

Conducerea Editurii Academiei Române a hotărât să doneze un exemplar principalelor biblioteci din ţară, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba figurând printre bibliotecile nominalizate. Aşadar, începând cu 1 martie 2006, cititorii interesaţi pot consulta la sediul bibliotecii din Alba Iulia, la Sala de lectură, volumele II-VI din Manuscrisele Mihai Eminescu facsimilate.

Mioara Pop

PLANTE ÎN FOLOSUL SĂNĂTĂŢII

DE LA LECUIREA EMPIRICĂ LA FITOTERAPIA MODERNĂ

În medicina actuală profilactică şi curativă, alături de chimioterapie, este tot mai apreciată bioterapia, terapia naturală complexă, în care-şi au locul lor plantele medicinale, legumele, fructele (seminţele), remediile homeopatice, apiterapeutice, fizioterapia, balneologia, evitarea mediului poluat şi a sedentarismului. Din cele mai vechi timpuri, omul a folosit pentru existenţa sa resursele naturale, provenite din lumea vegetală şi animală. Pe parcursul a numeroase generaţii care s-au succedat, el a reuşit să identifice pe lângă plantele comestibile şi pe cele care aveau efecte benefice pentru sănătatea sa, pentru vindecarea rănilor şi tămăduirea bolilor; precum şi pe cele toxice (folosite în otrăvirea săgeţilor cu care vânau animalele pentru hrană).

Se apreciază că întreaga evoluţie a dezvoltării umane este legată de arta vindecării bolilor, de folosire a plantelor în tratarea diferitelor afecţiuni (Muntean L.S., 1990, Plante medicinale şi aromatice cultivate în România, Ed. Dacia, Cluj-Napoca., E. Grigorescu şi colab., 2001, Index filoterapeutic. Ed. Cautes Iaşi etc.).Până în urmă cu un secol, circa trei sferturi din preparatele farmaceutice erau realizate din produse vegetale, apoi medicamentele de sinteză au ajuns să deţină o pondere mai mare, iar plantele medicinale erau considerate de unii „fosile terapeutice”. Interesul pentru terapia cu produse farmaceutice obţinute din plante este în continuă creştere, din a doua parte a secolului trecut, datorită faptului că acestea sunt mai compatibile cu organismul uman, fiind mai apropiate din punct de vedere metabolic şi mai uşor de tolerat decât medicamentele de sinteză. Orientările actuale în medicină sunt grefate tot mai mult pe utilizarea fitoterapiei (tratamentul cu produse farmaceutice obţinute din plante), limitând exploziva folosire a medicamentelor de sinteză la stric­tul necesar. Fitoterapia constituie o reală posibilitate în terapeutica mo­dernă, alături de chimioterapie, fizioterapie şi balneologie, electroterapie, igiena alimentaţiei etc.

În zilele noastre, pe glob, se apreciază că circa două treimi din populaţie face apel la fitoterapie (pentru diferite afecţiuni) şi că circa jumătate din produsele farmaceutice au la bază plante medicinale, sau au în compoziţia lor principii active extrase din plante (alcaloizi, glicozide, uleiuri volatile etc.), fiind folosite în tratamentul unor boli grave de inimă, stomac, sistem nervos etc (E. Păun şi colab. 1986, 1988, Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate. vol. I şi vol. II, Ed. Acad. Române, Bucureşti, L.S. Muntean şi colab. 2007, Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca etc.). Istoria medicinii îşi are originea din timpuri străvechi, o dată cu începutul folosirii plantelor de către om. Civilizaţiile umane care s-au succedat, şi-au adus fiecare contribuţia la cunoaşterea şi utilizarea unui număr tot mai mare de plante medicinale. Numeroşi învăţaţi din antichitate până în zilele noastre, au consemnat în scrierile lor însuşirile medicinale şi modul de utilizare a numeroase plante. Paralel cu dezvoltarea chimiei, a fost posibilă şi cunoaşterea substanţelor active (principii active) din plante. Identificarea plantelor cu efect terapeutic a parcurs un drum greu, presărat cu multe victime, deoarece multe din ele sunt şi plante otrăvitoare. În toate ţinuturile există specii de plante toxice, care luate intern în diferite cantităţi produc intoxicaţii severe, delir sau chiar moartea Vindecarea bolilor prin folosirea plantelor a devenit o îndeletnicire, constituind unul din pilonii medicinii şi farmaciei, cu o importantă funcţie socială. Această îndeletnicire de vindecare a suferinţelor umane şi-a fundamentat apoi un suport material şi o bază ştiinţifică. De la primele începuturi ale lecuirii bolilor până la medicina savantă de astăzi, meşteşugul vindecării suferinţelor umane nu s-a putut despărţi de plantele medicinale (E. Coiciu şi G. Racz, 1962, Plante medicinale şi aromatice, Ed. Academiei Române Bucureşti etc.). Cunoştiinţe despre plante au fost transmise din generaţie în generaţie, iniţial verbal, apoi în scris, primele documente datând din epoca sumeriană (mileniile IV-III î.Ch.), akadiană (mileniul III î.Ch.) şi babiloniană (mileniile II-I î.Ch.). „Medicina şi farmacia sumeriană ne-au lăsat prea puţine remedii materiale, dar.... au dat lumii simbolurile care au asigurat alchimiei hermetismul de prezentare peste 2000 de ani, contribuind efectiv la sistemul de prezentare prin formule convenţionale a chimiei actuale” (U. Stănescu şi E. Grigorescu, 1994, Acta Phytotherapica Romanica, nr. 0, p. 9-16.). Vechile civilizaţii umane şi-au adus fiecare contribuţia lor la cunoaşterea şi utilizarea unui număr tot mai mare de plante medicinale. Din orientul antic, de la asiro-babilonieni şi egipteni, de la greci şi romani, de la popoare care au trăit înaintea erei noastre, ne-au rămas urme arheologice şi scrieri care atestă vechimea folosirii plantelor în scopul vindecării bolilor. Se apreciază că plantele folosite ca medicament de popoarele antice au ajuns la cca 12.000 de specii (E. Coiciu, 1967, Plante medicinale şi aromatice de perspectivă, C.D.A., Bucureşti). Utilizarea unui număr însemnat de plante în vindecarea celor mai felurite afecţiuni încă de la începuturile civilizaţiilor umane a devenit treptat o îndeletnicire care a contribuit din plin la dezvoltarea farmaciei şi medicinii (R. R. Paris 1978, Plantes medicinales et phytotherapie, XII, 3, 240-243., F. Crăciun şi colab., 1976-1977, Farmacia naturii, vol.I şi II, Ed. Ceres, Bucureşti, Tămaş M. şi colab., 2005, Ghid pentru recunoaşterea şi colectarea plantelor medicinale vol. I, Flora spontană, Ed. Dacia, Cluj-Napoca etc.).

În India. Referiri la plantele medicinale se fac în celebrele "Vede" (cărţile sfinte), elaborate între 4500-1600 î.Ch. şi unde sunt citate piperul, arboraşul de stricnină etc. (A. Radu, 1974, Botanica farmaceutică, EDP, Bucureşti). Scrieri ulterioare, detaliază remediile băştinaşilor şi constituie baza medicinii antice indiene. Una din cele mai vechi mărturisiri privind existenţa unei ferme miniaturale de plante medicinale şi utilizarea lor în tratamentul unor boli, au fost relatate în scrierile indiene.

În China. Întemeietorul medicinii tradiţionale chinezeşti este considerat împăratul Sen Nong (2784 î.e.n.). El a trimis misiuni pretutindeni pentru a colecta mostre de plante şi minerale, cărora le verifica el însuşi calităţile terapeutice. Astfel, s-a alcătuit "primul tratat de farmacologie chinezesc, în care erau înscrise 365 de droguri, în majoritate de origine vegetală" (G. Brătescu, 1970, Medicina chineză, în Istoria medicinei universale,
Ed. Medicală Bucureşti, 89-108). Chinezii foloseau anestezia cu plante (inhalări de măselariţă, frunze de cânepă şi alte medicamente), pentru calmarea temporară a durerilor sau înainte de operaţii.

Asirienii şi babilonienii au întocmit cu cca 5000 de ani î.e.n. un dicţionar de plante medicinale şi au înfiinţat în oraşul Ninive o grădină de plante aromatice şi medicinale. Din vestigiile aflate în British Museum din Londra, reiese faptul că asirienii cultivau macul încă din anul 2700 î.e.n. şi foloseau menta încă din anul 1200 î.e.n.(O. Cosocariu, 1986, în Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate, vol. I, Ed. Acad. RSR, Bucureşti, cap. I-III).

În Egiptul antic. Literatura medicală este inclusă în cinci papirusuri cuprinzătoare şi două de mai mică însemnătate. Unul din cele mai cuprinzătoare documente medicale din antichitate (cunoscutul Papyrus Ebers) cuprinde peste 200 de plante medicinale (I. Banu, 1970, Medicina egipteană antică în Istoria medicinei universale, Ed. medicală, Bucureşti, 59-80). Papyrusul Ebers (document care datează din anul 1550 î.Ch.), a fost găsit în mormântul unei mumii, iar în prezent se află în păstrare la Universitatea din Leipzig. Descoperirea Papyrusului de la Ebers în Egiptul antic, relevă faptul că încă cu 1550 de ani î.e.n. erau cunoscute peste 200 de specii de plante folosite în tămăduirea bolilor (E. Păun, 1995, Sănătatea Carpaţilor, Ed. F & D Still Commerce, Bucureşti). Papyrusurile Egiptului antic consemnează numeroase reţete cu plante medicinale (coriandrul, ricinul etc.).

În Grecia antică. Cel mai mare medic al antichităţii, Hipocrat din Kos (460-375 î.e.n.), considerat "părintele medicinii", a descris 236 plante medicinale (V. Velican, 1965, Plante medicinale, în Fitotehnie, vol.II, Ediţia II, Ed. Agrosilvică). El a pus bazele medicinii raţionale, a susţinut rolul naturii în vindecarea bolilor, medicului revenindu-i sarcina de a ajuta natura. Hipocrate a arătat că "nevoia a învăţat pe om arta de a vindeca bolile" şi că trebuie mai întâi de toate a nu vătăma (“primum non nocere”). Aristotel (384-322 î.e.n.), marele gânditor al antichităţii, a cărui operă reprezintă bazele multor ramuri ale ştiinţei; Theophrast (372-287 î.e.n.), discipol al lui Aristotel, naturalist şi filozof, numit "părintele botanicii" (a descris peste 500 specii şi grupuri de specii), Dioscorides (sec I e.n.), autor al unei vaste botanici medicale şi alţi autori antici, şi-au adus contribuţii însemnate în această ramură a ştiinţei (K. Sfikas, 1979, Medicinal plants of Greece, Efstathiddes Group Athens etc.). Dioscorides în opera sa “De materia medica” (Despre materia medicală), descrie numeroase “droguri” de origine vegetală (rădăcini, ierburi, seminţe etc.), fiind considerată una din cele mai importante lucrări din antichitate “sursa cea mai utilizată în materie de farmacologie” (C. Vaczy, 1968, Acta Mvuzei Napocensis, V, 59-74).

În Roma antică. Sunt notabile, în domeniul de referinţă, lucrările lui Cato (234-149 î.e.n.), autor al unui tratat despre agricultură; Varro (116-27 î.e.n.), autor a numeroase cărţi, între care şi cele de agricultură (“Res rusticae” – Economia rurală); Columella (sec.I e.n.), autorul tratatului “Despre agricultură”; Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) şi a altor autori. Lucrarea lui Plinius cel Bătrân intitulată "Naturalis historia" (apărută în jurul anului 77 e.n.) cuprinde 37 de volume, din care o parte sunt dedicate botanicii medicale şi cuprind prezentarea a numeroase plante medicinale. Galenus (130-210), medic şi farmacist grec, a trăit şi creat la Roma de la vârsta de 30 de ani, s-a ocupat în mod special de fitoterapie şi este considerat “părintele farmaciei”, în opera sa fiind prezentate 473 medicamente vegetale (S. Izsak, 1970, Farmacia, în Istoria medicinii universale, Ed. Medicală Bucureşti, 615, 643 etc.).

În perioada Renaşterii. Printre savanţii de renume, care s-au ocupat în perioada Renaşterii şi de plantele medicinale se numără şi Theophrastus Paracelsus (1493-1541), profesor la Universitatea din Basel, care a introdus aplicarea chimiei în fitoterapie şi a arătat că nu planta întreagă, ci substanţa activă pe care o conţine este cea care vindecă, denumind-o "arcanum" sau "quinta esentia", prefigurând astfel noţiunea de "principiu activ" ce avea să fie utilizată în epoca modernă.

Bazele adevăratei cercetări ştiinţifice în domeniul fitochimiei, precum şi a principiilor active din plante au fost puse de chimistul şi farmacistul suedez C. W. Scheele (1742-1786), care extrage din plante substanţe cristalizate (acizii malic, citric, oxalic etc.). În dezvoltarea fitoterapiei şi a interesului pentru plantele medicinale, un moment remarcabil l-a constituit izolarea morfinei (1806) şi utilizarea ei în calmarea durerilor, a alcaloizilor din cornul secarei şi a celor din Vinca etc. În fitoterapie, o contribuţie însemnată a avut-o Linné, înlesnind dezvoltarea farmacognozei (numită în vremea sa "materia medica"), indirect - prin lucrările de nomenclatură ştiinţifică - şi direct, prin lucrările de specialitate: "Plantae officinalis", "Amoenitatea academicae", în opt volume (considerate ca bază a farmacognozei ştiinţifice), "Materia medica" (cuprinzând 563 specii vegetale utilizate şi astăzi). A descoperit noi plante medicinale şi a înlăturat din farmacopeea timpului său numeroase leacuri mistice (M. Alexandriu-Peiulescu, M. H. Popescu, 1978, Plante medicinale în terapeutica modernă, Ed. Ceres, Bucureşti etc.).

În epoca modernă, fitoterapia şi cercetările în acest sens, cunosc o nouă dezvoltare. Progresele în domeniul perfecţionării metodelor de extragere, identificare şi stabilire a structurii chimice a compuşilor organici produşi de celula vegetală, a condus la descoperirea de noi substanţe naturale de importanţă bio-medicală (I. Ciulei şi colab., 1993, Plante medicinale, fitochimie, fitoterapie..., Ed. Medical Bucureşti). În prezent circa jumătate din produsele farmaceutice ale industriei chimico-farmaceutice au la bază plante medicinale, la care se adaugă numeroase produse utilizate la prepararea ceaiurilor în diverse industrii (alimentară, cosmetică etc.) (P. Ionescu Stoian şi E. Savopol, 1977, Extracte farmaceutice vegetale, Ed. Medicală, Bucureşti).

În zilele nostre, după cum artă E. Grigorescu, 1994 (Acta Phytotherapica Romanica, nr. 1, iulie-decembrie, p. 3), „80-85 % din populaţia globului se tratează încă cu ajutorul remediilor empirice, tradiţionale, dintre care cele mai multe, aproximativ 90 %, sunt obţinute din plante. Mai mult, statisticile cele mai recente demonstrează că 45 % din medicamentele în uz la ora actuală sunt obţinute din plante, reprezintă derivaţi de semisinteză ai unor substanţe pure izolate din materialul vegetal sau sunt sintetizate industrial după metode biologice”.

În ultimii ani, la scară mondială, au utilizări în fitoterapia empirică şi cultă circa 20 de mii de specii de plante medicinale şi aromatice (E. Păun şi A. Mihalea, 1981, Practica farmaceutică, 43-53), din care cu utilizare mai largă sunt circa 230 de plante. E. Grigorescu şi colab., 2001 op. cit., arată că din cele circa 400.000 de specii vegetale existente pe pământ (după unii autori), maximum 20.000 de specii au fost încercate (cercetate) de om în fitoterapie, ceea ce conduce la concluzia că în anii care vin, regnul vegetal va furniza omenirii încă multe soluţii în sfera medicamentului. După alte aprecieri, din cele circa 20.000 de specii utilizate în fitoterapia tradiţională, numai circa 1100 de specii au fost studiate, iar speciile din care se izolează substanţe pure, utilizate apoi la prepararea unor medicamente moderne, nu depăşeşte 250 de specii (U. Stănescu şi colab. 2002, Bazele farmaceutice, farmacologice şi clinice ale fitoterapiei,, vol. I. Ed. „Gr.T. Popa” UMF Iaşi).

Practicarea fitoterapiei în zilele noastre trebuie să aibă o bază ştiinţifică, să se sprijine pe cunoştinţe temeinice de fitochimie şi sisteme de tratament moderne. Din păcate, fitoterapia (metodă consacrată pe baza unei tradiţii seculare), a fost „de multe ori exclusă, discreditată, din cauza exagerărilor unor observatori naivi, superficiali şi fără o pregătire ştiinţifică” (A. Radu şi E. Andronescu, 1984, Vademecum fitoterapeutic, Ed. Medicală, Bucureşti). Încă mai există numeroase „lucrări” (broşuri) de „popularizare a fitoterapiei (fitoterapie vulgarizată), scrise de persoane care au prea mică tangenţă cu fitochimia şi fitoterapia”, la care se adaugă existenţa unor „fitoterapişti neşcoliţi”, care reprezintă „adevărate pericole sociale pentru sănătatea şi viaţa bolnavilor, mai ales pentru a celor disperaţi” (V. Istudor, 1998, Farmacognozie, Fitochimie şi Fitoterapie. vol. I Ed. Medicală Bucureşti). Trebuie ştiut că produsele de origine vegetală nu sunt în totalitate lipsite de toxicitate. Sunt numeroase principii active foarte toxice (digitalicele, aconitina, alcaloizii din cornul secarei etc.), care în doze de câteva mg până la un gram, pot provoca moartea. Aceste principii active devin medicamente numai când sunt precis dozate sub formă de produse farmaceutice.

Fitoterapia (termen introdus pe la mijlocul secolului al 20-lea) „este astăzi bine delimitată şi considerată, pe drept cuvânt o ramură a farmacoterapiei care dispune de mijloace proprii de tratament, specialişti formaţi în această direcţie, publicaţii de profil, manifestări ştiinţifice de sine stătătoare” (G. Rácz, 1994, Acta Phytotherapica Romanica, nr. 1, p. 10-11). Acelaşi autor arată că fitoterapia „poate fi inclusă şi în medicina naturală (naturistă) prin caracterul medicaţiei de care face uz”, însă faţă de alte compartimente din cadrul medicinii naturale (naturiste), fitoterapia „nu apelează la alte metode diagnostice, decât cele folosite în medicina din toate timpurile, inclusiv şi cea contemporană”.

Medicamentul fitoterapiei din zilele noastre „nu-l mai reprezintă nici infuzia şi nici decoctul sau tinctura, ci, tot mai mult, extractul uscat standardizat, extractul special sau, uneori, chiar numai o fracţiune separată din acest extract, toate realizate în unităţi de producţie strict specializate” (U. Stănescu şi colab., 2002, op. cit.). Extractele astfel obţinute, reprezintă „adevărata materie primă”, utilizată în industria farmaceutică pentru obţinerea medicamentelor, care pentru a corespunde cerinţelor actuale, urmează rigorile de „prelucrare, condiţionare, analiză şi control” ca şi medicamentele de sinteză, deoarece în funcţie de modul de prelucrare al produsului vegetal (cu o anumită compoziţie chimică) se pot obţine „materii prime” cu diferite compoziţii chimice, din care pot rezulta „medicamente de şi cu calităţi diferite”. După cum menţionează U. Stănescu şi colab., 2002, op. cit., „numai o fitoterapie modernă poate avea pretenţia să-şi cucerească importanţa şi locul în arsenalul terapeutic pe care l-a pierdut în ultimul secol în competiţia cu chimioterapia, revenind parte componentă (şi nu alternativă sau complementară) a medicinii actuale, care nu poate supravieţui în afara unei fundamentări ştiinţifice”. Trebuie arătat faptul că, în multe situaţii principiile active din plante (cele cu acţiune puternică, între care heterozidele cardiotonice, alcaloizii etc.), sunt considerate tratamente de bază şi nu adjuvante în terapeutica modernă (O. Bojor şi O. Popescu, 2000, Fitoterapie tradiţională şi modernă., Ed. II-a. Fiat lux Bucureşti), fiind practic soluţiile în tratarea a numeroase suferinţe umane. Aceasta nu exclude chimioterapia, care a adus şi mai aduce o contribuţie însemnată la menţinerea stării de sănătate a omului. Boala, inamicului numărul unu al vieţii, trebuie combătută cu toate mijloacele profilactice şi curative de care dispunem: atât chimioterapice cât şi bioterapice (V.T. Geiculescu, 1986, Bioterapie. Reţete medicale fără medicamente chmioterapice, Ed. Stratifia şi Enciclopedică, Bucureşti). Produsele biologice între care şi cele obţinute din plante medicinale „îndeplinesc trei funcţii importante: profilaxie, prim ajutor şi tratament”, pe când medicamentele de sinteză sunt doar mijloace de tratament (în situaţii de prim ajutor şi urgenţă). Fitoterapia şi în general medicina naturistă „asigură o stare bună de lungă durată, deoarece ţine seama de stilul de viaţă a unei persoane şi o abordează ca pe un tot-corp, minte şi spirit-, netratând doar simptomele patologice” (J. Alexander şi colab., 2004, Sănătatea cu tratemente naturiste (trad) Reader`s Digest, Bucureşti).

Fitoterapia ştiinţifică este şi va rămâne o ramură de bază a ştiinţelor medicale, fiind susţinută de dezvoltarea altor ştiinţe, între care chimia organică şi biochimia, farmacodinamia şi farmacologia celulară, microbiologia şi virusologia etc.

Prof. univ. dr. Leon Sorin MUNTEAN

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină

Veterinară Cluj-Napoca

Samuil Micu sau cuvântarea minţii

Motto: Şi îi împinge focu-n veşnicie...

(Ioan Alexandru, Origine)

O şcoală mureşeană, Liceul din Sărmaşu, şi-a reprimit vechiul nume, acela de Samuil Micu, prilej de a-l readuce pe corifeul Şcolii Ardelene în actualitatea ideilor culturale.

În capitolul De filozofie şi părţile ei, din Loghica, Samuil Micu leagă cunoaşterea „pricinilor” lucrurilor de cuvântarea minţii; invocată, în opinia noastră, să solidarizeze disponibilităţi de cunoaştere, înspre manifestarea funcţiei spirituale a Transilvaniei. Căci, în acţiunea culturală a Şcolii ardelene, nevrednicia „urâtei neştiinţe” îşi pierde contururile : „iară cei răi şi cei nevrednici să se ruşineze şi să înceapă a lepăda simţirea cea dobitocească şi a fi oameni rumâni; adecă de săvârşit...” Boieri ai minţii, ai confluenţelor culturale, strălucind în demnitatea erudiţiei, a credinţei şi sacrificiului, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, ostenesc ( ... această osteneală a mea, va spune Samuil Micu sau cu multă osteneală şi privighere) pentru portretul spiritual al omului rumân, alegându-i căi de desăvârşire. Mai târziu, scriind Dimensiunea românească a existenţei, Mircea Vulcănescu vorbea despre omul românesc.

Prin cuvântarea minţii, Samuil Micu lămureşte şi autentifică, adeverează dacă „iaste rândul bine şi cum să cade întocmit şi făcut” ; venindu-i în sprijin: trăirea de aufklarer, ridicarea la rangul profesiunii de credinţă a spunerii adevărului românesc, spiritul său enciclopedic (anticipându-l pe B.P.Hasdeu), studiile urmate la Roma şi Viena, cercetările de istorie la mari universităţi ale lumii, predarea filozofiei sau eticii la „fântânile darurilor”, cum erau numite şcolile Blajului, participarea la redactarea Supplexului, în 1791, traducerile din Sfinţii Părinţi, din Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, dar şi din Esop, Baumeister sau Marmontel, traducerea „de pre limba elinească pre înţălesul limbii româneşti” a Bibliei, 1795, pe când era ieromonah la Mănăstirea „Sf.Treime” din Blaj, scrierea unor opere ca Theologia moralicească, Carte despre descoperirea cea dumnezeiască, Dicţionarum valachico-latinum, Loghica sau Legile firii, pe lângă scrierile capitale, îndrumarea editorială a cărţilor româneşti care apăreau la Tipografia Universităţii din Buda. Fiecare secvenţă a biografiei sale culturale reprezintă parte dintr-o construcţie de mare rigurozitate ce apără cultura şi ştiinţa, iar prin acestea cinstea omenească şi legea lui Dumnezeu, cu intenţia vădită de a reverbera crezul său înspre alte biografii culturale. Când este sfinţit episcop pentru Dieceza din Oradea Samuil Vulcan, 25 octombrie 1806, Samuil Micu scrie : „De-ar da Dumnezeu Bisericii din Oradea ca episcop un om iubitor de erudiţie şi de învăţătură.”

Darul constructiv al operelor scriitorilor Transilvaniei, prin care Mircea Zaciu, în Ca o imensă scenă Transilvania, ilustra esenţa transilvanităţii, este vizibil în scrierile lui Samuil Micu, cele care „direg faptele noastre”, ducând la stabilirea adevărului. De alegerea sau osibirea adevărului şi cum să cade a citi cărţile şi a alege adevărul din ceale ce sunt scrise în cărţi, se intitulează un alt capitol din Loghica. Cuvântarea minţii şi salvarea gândului de la întunecare, dintr-un repertoriu a ceea ce Samuil Micu numea filozofia lucrătoare, pot fi concludente pentru ceea ce Mircea Zaciu, în lucrarea citată, afirma în legătură cu prima imagine a Transilvaniei, care este una gânditoare, culturală, corespunzând spaţiului de idei ale iluminării. Cuvântarea minţii din opera lui Samuil Micu ( Acest lucru cugetându-l eu, am socotit...) poate fi înţeleasă ca itinerar spre maturizarea spiritului de cunoaştere. Când se maturizează spiritul de cunoaştere, consemna Constantin Noica în Povestiri despre om, acesta devine iluminism, cu luciditatea lui lovind prejudecăţile ce dominau prea mult lumea; iluminismul, continuă filozoful, îl trimite pe om la sensul lui de fiinţă gânditoare.

Cel pe care îl considerăm primul istoric român al Transilvaniei, primul istoric modern, în aprecierea lui Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, începător al erudiţiei româneşti din Ardeal, după Nicolae Iorga, dezvoltă studiul istoriei ca descătuşare din neştiinţă, ca invincibile argumentum despre „unde şi cum s-au început şi s-au înălţat neamul rumânilor”. Samuil Micu înlocuieşte duiosele slăviri ale originii latine, cum se exprima G.Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cu pagini erudite ce recunosc istoria ca magistra vitae şi posibilitatea că mai pre lung şi mai pre larg lucrurile rumâneşti se pot scrie...

Prin Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, Samuil Micu este autorul unuia dintre cele mai grandioase acte culturale, purtând conştiinţa ctitorului, „cel mai frumos plan istoric ce fusese conceput de un român până atunci”, în numirea critică a lui Nicolae Iorga; o prezentare integrală, sigură, solemnă, a românităţii nord şi sud-dunărene, cu trimiteri la lucrări de istoriografie ale antichităţii sau la cronicari români, la date de arhivă, argumente lingvistice, mesaje ale tradiţiei, în toate dominând ceea ce Dimitrie Popovici numea spiritul cumpătat al lui Samuil Micu şi înţelepciunea cărturarului, apropiată celei cuprinse de Neculce în scrierile sale. Fundamentele scrierii privesc geneza, prima parte a acestei istorii intitulându-se Originea românilor, fiind detaliate, apoi, aproape epopeic, evenimentele provinciilor româneşti, Istoria domnilor Tării Româneşti, Istoria domnilor Ţării Moldovei şi Transilvania, relevată ca ţară a descălecătorilor. Cuvântarea minţii ( socotind cu mintea mea zisa aceaia a filosofului... ) face ca această amplă şi, în acelaşi timp, suplă scriere ( unii comentatori vorbesc despre entuziasmul gândirii autorului, ceea ce susţine curgerea narativă impresionantă) să îşi proiecteze corpusul ideatic în două variante prescurtate - variante ecou: Brevis notitia historie valachorum şi Scurtă cunoştinţă a istoriii rumânilor ; că vedem, scrie Samuil Micu, cum toate neamurile au scris lucrurile mai marilor săi şi să cuvine acestea omului care le are minte... În Scurtă cunoştinţă..., într-un theatrum mundi, se prezintă, cu o uimitoare claritate a replicii, locuri, evenimente şi personaje: Troia, Roma, moartea lui Traian, Avrelian împăratul, statutul românilor din Ardeal, pricina căderii neamului românesc, în ce pământuri locuiesc românii, scriitorii cei din români, începutul neamului românesc ş.a.m.d.

Creatorul de cultură Samuil Micu numeşte orânduială ticăloasă poziţia celor care nu vor să simţă şi să îndrepteze spre mai bine lucrurile, ci tot spre mai rău sporesc, binele cel deosebi nefiind întemeiat pe binele cel de obşte, năruindu-se înţelesul ca şi turnul cel făr de temelie şi ca şi frunza pre apă... Samuil Micu îi cere cititorului ( tu, o, cuvântătorule rumâne...) să se lepede de simţirea cea dobitocească a răului necunoaşterii, luând din osteneala şi râvna celor care dau cunoştinţă a neamului mieu... Portretul pe care i-l face lui Inochentie Micu este în acelaşi timp autoportret: „De s-au mai ostenit cineva pentru neamul său, el foarte s-au ostenit, că foarte mare dragoste şi râvnă avea...” Prin râvnă, inteligenţă, luciditate, consistenţă şi consecvenţă a studiului, zidindu-se în propria operă, Samuil Micu înnobilează un vast tarâm de spiritualitate românească, în momentul evoluat al iluminismului transilvan, cel al Şcolii Ardelene; dându-i ceea ce Eminescu va numi, mai târziu, ideea de sămânţă ( Sufletul trebuie tratat ca pământul, să i se dea (...) ideea de sămânţă - ms.2276 - ), trecând, poate, în timp, reflecţia Hyperionului lui Holderlin: Cel căruia destinul i-a vorbit răspicat, are şi el dreptul să vorbească răspicat destinului.

Destinul editorial şi critic al operei lui Samuil Micu aşteaptă ediţii critice integrale. Prea multe pagini se află în starea latentă a necunoaşterii.

Prof. dr. Valentin Marica

Călător printre cuvinte: Aron Cotruş

Aron Cotruş s-a născut la 2 ianuarie 1891 în comuna Hăşag (azi Loamneş), judeţul Sibiu, localitate aşezată pitoresc la poalele unui deal, cu oameni harnici, case frumoase şi bine gospodărite, fiu al preotului Aron Cotruş (1864-1933) şi al preotesei Ana (1866-1918), fiind al doilea copil dintre cei nouă ai familiei (Ioan, Aron, Vasile, Remus, Romulus, Veturia, Letiţia, Silvia, Otilia). Locurile natale s-au întipărit puternic în memorie şi chiar şi în ultimii ani de viaţă fiind, în îndepărtata Californie, scria „Mi-e dor de locurile unde am copilărit, de Haşagul leagănului meu. De multe ori, în vis, rătăcesc pe câmpurile lui, ca odinioară când mă duceam să culeg fragi”. Şi mai adăuga cu dor şi nostalgie în glas şi vers: „Acolo am auzit, pentru întâia dată, vorba Ardeal / de la mama şi de la tata...”.

Şcoala primară o face în satul natal, apoi în comuna Lupu, de lângă Blaj, unde părintele Aron Cotruş, tatăl va sluji şi unde familia se va muta. Cotruş va începe apoi liceul la „Sfântul Vasile” din Blaj, liceu pe care l-a abandonat în urma publicării în revista „Ramuri” din Craiova a poeziei Tisa, moment în care viitorul poet a fost obligat să părăsească Blajul cu imaginea lui cuprinsă într-un suflet mare de adolescent, înfiorat de istoria şi cultura locurilor, de paşii lui Eminescu prin „Roma mică”, de rezonanţa paşoptiştilor, de mirajul oraşului în ochii şcolarului de la ţară etc: „Oraş ce­ntâii ani mi-ai însorit, / În tine întâlnesc de ani şi ani, în fiecare seară, / Furişându-se printre puţinii trecători, / Sfios, uimit, / Cu ochii mari, plini parcă de comori, / Un sprinten, mititel şcolar, / Fluturând în drumul lui spre casă-un cântec de la ţară...”.

Transferul lui Aron Cotruş la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov nu l-a îndepărtat de Blaj, dimpotrivă, admiraţia pentru noul oraş îi aducea aminte clipele când urmărea „de atâtea ori cu privirea de pe Câmpia Libertăţii trenurile în goană, până se pierdeau la orizont...”. În amintirile sale precizează că „un neaşteptat consilium abeundi m-a izgonit din Blajul liniştit al copilăriei mele. Şi nu m-am revoltat...O poezie – Tisa- pe care o publicasem în revista „Ramuri” din Craiova a făcut să fiu, la plecare, sărbătorit de către şcolărimea Blajului, ca mic „martir” al cauzei româneşti. Astfel, Tisa mea, revărsată înainte de vreme m-a făcut să plec din captivitatea Târnavelor...Revăd dimineaţa de toamnă rece când am trecut întâia dată pe Strada Porţii ca printr-un oraş care urma să fie de atunci înainte fericita proprietate a mea”.

Braşovul îi aduce o întâlnire de excepţie, întâlnirea şi prietenia cu Lucian Blaga, prietenie care a continuat şi la vârsta maturităţii. Lucian Blaga a remarcat deschiderea largă spre cultură şi interesul lui Aron Cotruş pentru lirica românească. „La Braşov – notează Lucian Blaga – m-am împritenit cu Aron Cotruş, un tânăr cu profil goethean, cu vreo patru ani mai mare şi cu câteva clase mai înaintat decât mine, elev şi el la „Şaguna”, pe cale de a-şi trece bacalaureatul...Cu Aron Cotruş discutam adesea de-ale literaturii. El mi-a atras luare-aminte asupra unor noi poeţi români, ce mi se păreau călăuziţi, în primul rând, de frica locului comun. Aron Cotruş îşi procurase unele volume de-ale lor şi-mi arăta în copie versuri de prin reviste, ce nu ajungeau până la Braşov. Astfel se trezeau în noi aspiraţii spre substanţe şi forme mai puţin uzate decât acelea ce le puteam întâlni prin revistele ardelene” (Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 105).

De altfel, Corneliu Blaga, o rudă apropiată a poetului, îl considera pe Cotruş „al doilea prieten” a lui Blaga: „Al doilea prieten a lui Lucian Blaga – apropiat de vârsta lui - a fost Aron Cotruş. Există un paralelism între viaţa lui Lucian Blaga şi a lui Aron Cotruş. Amândoi au lucrat în presa externă, amândoi au trecut prin aceleaşi tribulaţii...Când Lucian se întâlnea cu Cotruş, primele cuvinte erau: „Ce mai faci, măi Arune?” „Bine, Lulule, dar tu?”. Iar mie Lucian îmi spunea: „Pentru mine Aron Cotruş e Arun Rumânul” (I. Oprişan, Lucian Blaga, Printre contemporani, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 130). Scrisorile păstrate şi găsite până acum – subliniază Alexandru Ruja în volumul Aron Cotruş – Viaţa şi opera, Timişoara, Editura de Vest, 1996, p. 15 – dovedesc dorinţa lui Cotruş de a publica din opera lui Blaga şi interesul manifestat de autorul Feţelor unui veac ca să publice în „Biblioteca Semănătorul”, atât el cât şi alţi autori.

Student la Viena, mai apoi, Aron Cotruş urmează cursurile Facultăţii de Litere şi devine colaborator şi redactor la ziarul Românul. Publică acolo articolele Către români şi Programul nostru, precum şi volumul Cântece. Tot în Românul apar şi două texte în proză Un cântec şi Printre străini. Ca şi pentru Eminescu şi Slavici sau Blaga, Viena reprezenta pentru Aron Cotruş un centru cultural de seamă, cu mare pondere în formarea lor intelectuală, dar şi un loc în care tinerii studenţi erau animaţi de idealurile naţionale. „Viena – scrie într-o scrisoare Aron Cotruş – e cuibul cel mai frumos şi mai ideal al studenţimii româneşti din ţările subjugate. Copiii plini de idealism ai Bucovinei şi furtunoşii fii din neam de iobag ai mândrului Ardeal se întâlnesc în această metropolă a culturii”. Poezia pe care o scrie Aron Cotruş în această perioadă surprinde prin eroism şi durere calvarul primului război mondial şi-l adnotează cu reflecţii autobiografice în volumul Sărbătoarea morţii (1915).

Urmează apoi Neguri albe (1920), Versuri (1924), În robia lor (1926), Cuvinte către ţăran (1928), Mâine (1928), Printre oameni în mers (1933). În 1935 publică poemul Horia (eroic, viforos şi teluric), Peste prăpastii de potrivnicie (1938) şi Rapsodie valahă (1940). A fost distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1926 şi 1943).

Exilul poetului începe la 13 noiembrie 1944 când lui Aron Cotruş i se comunică „Decretul regal” nr. 2134/1944, publicat în Monitorul Oficial nr. 258 din 6 noiembrie acelaşi an, prin care se stabileşte încetarea activităţii sale diplomatice începând cu 1 noiembrie. Într-o scrisoare expediată din Palma de Majorca la 9 august 1945, Cotruş îşi cere repunerea sa în drepturi şi clarificarea situaţiei: „Funcţionar de carieră, numit în Spania şi Portugalia în mai 1938, activat-am energic pentru apărarea drepturilor româneşti şi a bunului nume al neamului nostru...şi nu mă simt vinovat cu absolut nimic faţă de statul şi neamul meu...România ţăranilor nu poate scoate fără nici o justificare din locul lui de muncă şi răspundere pe un nepot de ţărani, care n-a rupt niciodată prin nimic legăturile cu vatra şi brazda străbunilor lui...”.

Aron Cotruş a fost obligat la drumul exilului fără a abandona vreodată drumul poeziei. Vintilă Horia, scriitor laureat al premiului Goncourt scrie: „După, războiul ne-a împrăştiat pe toţi între închisori şi exiluri. Şi visul parcă se spărsese. Însă din cioburi individuale, încetul cu încetul, acea frumuseţe care ne era ţel şi ideal s-a refăcut şi mâini harnice şi geniale i-au redat chip în limbi străine, pe meleaguri îndepărtate unul de altul, aşa despărţite cum erau de focarul iniţial. Matca stilistică a funcţionat fără greş şi, pretutindeni, vreau să spun pe toate graiurile întrebuinţate de scriitorii români între 1948 şi până azi, a apărut acelaşi fel de a fi sau de a reprezenta ceea ce cineva a numit aşa de frumos la Paris o „fiinţă românească” în sensul heideggerian al cuvântului, pe care Blaga îl numise altfel, însă cu aceeaşi tărie esenţială” (Alexandru Ruja, Cotruş – Viaţa şi opera, p. 53).

Aron Cotruş s-a vrut şi a fost atât în Spania, cât şi în Statele Unite ale Americii, un liant pentru românii din diaspora pe care a încercat să-i unească sub semnul aceluiaşi ideal al dragostei de ţară. La Madrid a fost directorul ziarului Carpaţii, preşedinte al Comunităţii Româneşti din Spania şi al Cercului Român pentru Uniunea Latină şi a ajutat la organizarea Expoziţiei internaţionale de artă populară de la Madrid (18-30 mai 1953). Expoziţia cuprindea ţesături, ceramică, scoarţe, costume româneşti şi exponatele ei au impresionat atât de tare încât au fost distinse cu Marele Premiu de Onoare şi Medalia de Aur.

Activitatea literară în Spania este bogată, scrie atât în română cât şi în spaniolă, fiind perioada în care Cotruş redescoperă sacrul în poezie, rugăciunea, umilinţa, relativismul existenţei umane. Sunt elocvente şi zguduitoare în acest sens Poemele Montserratului şi Psalmii (scrise şi publicate în limba spaniolă). La 14 iunie 1952, la Madrid, în Aula Institutului de Cultură Hispanică, Aron Cotruş a fost omagiat cu prilejul împlinirii vârstei de şaizeci de ani. Opera sa este de anvergură europeană, apreciată în străinătate, dar nu şi în ţară unde era interzis, iar opera sa scoasă din bibliotecile publice. Aniversarea sa nu a trecut neobservată şi presa spaniolă îi dedică ample articole elogioase despre poezia sa şi despre activitatea culturală meritorie. În Spania, Aron Cotruş va desăvârşi epopeea latinităţii publicând Rapsodia iberică, amplu elogiu adus legăturii între ţările şi popoarele latine. Alegerea lui Aron Cotruş ca membru corespondent al Academiei (Real Academia de Buenas Letras de Barcelona) în noiembrie 1961 a însemnat evident un act de preţuire pentru scriitorul român.

La invitaţia Uniunii şi Ligii Societăţilor româno-americane, Aron Cotruş a plecat în august 1956 în Statele Unite ca purtător al unui mesaj către români şi pentru a le aduce un salut frăţesc şi bune urări. A vorbit la multe întâlniri folosindu-şi întreg prestigiul pentru a sprijini editarea de carte românească. Susţine o oră românească la Radio California şi a fost pentru cei mai mulţi care l-au cunoscut un model. Pentru ei Aron Cotruş era şi a rămas până la sfârşit Maestrul. Din toamna anului1959, Aron Cotruş a avut o locuinţă permanentă la Long Beach, 279 – C Coronado Ave. Boala cronică de care suferea – diabet – se agravează tot mai mult şi sufleteşte este tot mai mâhnit de disensiunile existente în diaspora românească. S-a stins la 1 noiembrie 1961. în cimitirul Crucea Sfântă din Cleveland, o piatră funerară marchează locul în care se odihneşte zbuciumatul poet pentru care versul său „Drumul în care înnoptez şi mă sting sper să fie bătut până la capăt” devine final fără întoarcere, dar şi îndemn spre cercetarea operei sale.

Pop Mioara

Notă: Prin strădaniile profesorului Mircea Cenuşă o parte din Arhiva Aron Cotruş se găseşte în colecţiile Bibliotecii Judeţene Lucian Blaga Alba. Ea îşi aşteaptă răbdătoare cititorii şi cercetătorii (P.M.).

HJHH