Cuvine-se, la Iordan ...
Cuvine-se
să ţii pe ape giulgiul palmei
în locul unde Preasfântul
ducea în braţe Leul
unde s-a pus securea
la rădăcina pomului.
Cuvine-se,
aici,
să te speli cu umbră,
să nu te pierzi
când ţi se vor găti căile Lui...
Pe una curge botezul cu apă.
Pe alta,
s-a oprit botezul cu foc.
Casa pâinii
...la Beit-Lehem
Mai presus de Fiinţă,
munţii se adună în susurul pâinii,
pe când Adonis moare cu faţa la pământ.
Ispita îşi leapădă luciul...
Pe piatra scrisă de copitele asinilor
e atâta înfometare...
Începe ziua şi zorii seacă zori.
Colbul lor e şters de alunecarea fluturelui
în umbra visului.
Păianjenul întinde fiorul lacrimei
peste muchii de văzduh
şi-n peştera unde durerea caută
smirnă şi tămâie.
Din pâine cresc naosuri.
Iarba Golgotei
În cercul de apă împietrită
îmi prind mâinile...
Atârn
ca o pasăre lovită de fulger.
Îmi caut giulgiul.
În moartea Ta îmi aştern moartea.
În aura Ta visez să calc vălul morţii.
Aud cu auzul Tău...
Văd cu văzul Tău...
Ce lungă e cărarea!
În jur se leagănă
iarba rară a ultimului cuvânt.
Logodnă
Din rai
n-am luat decât două frunze de aur
punându-le
în vasele comunicante ale unei şoapte
Ziua şi-a dezvelit pieptul
Eram cărări prin iarbă
dâre de nisip sub oglinzile toate
Ne legam de lume
sau despărţirea de ea ardea în lumânare
Îndoiala se întinde
pe o insulă plutitoare.
Ziua cu mâinile împreunate
Iacob încetase lupta cu îngerul
Fiecare trecător fărâmiţa zori
Pentru limba valului în care se alungise umbra aripei
Numai tu aveai mâinile încărcate de noapte
Cu ceara umerilor ştergând hubloul visului
În rană licăreau boturi de animale
adulmecând crengile de apă.
Naştere din naştere
Am deschis
uşile împărăteşti ale unei margini de sat
pe când se puneau lumânări
la trunchiurile copacilor
ca să vină mai repede în iesle viaţa
În mijlocul mesei
eram susurul cinei
peste leagăn
taina dintr-o boare de strugure
se auzea ca o apă curgătoare.
Din Sus de Sat
...locul cu nucii şi via
Din Sus de Sat e fuga mea în cer
La început de lume şi de scâncet...
Sărutam ninsoarea fluturilor calzi
Prin ramuri rourate-n zvâcnet.
Erau, Din Sus de Sat, nucii şi via
Un joc de-a soarele şi de-a sărutul.
Aici îmi cuibăream în poală struguri.
Aici un înger povestea-nceputul.
Din Sus de Sat râdea...cărarea...,
Cărarea mea de lapte, fără vrajbă,
Când Dumnezeu se-mpiedica în barbă
Peste coliba mea de murmur şi de iarbă.
Din Sus de Sat mai arde foc de rai,
Sub botul vitelor, în ugere de pâine.
Pipăi veşti din linii de-orizont...
Din Sus de Satul veşniceşte-n mine.
Şi ...veneau verile, mamă!
Mireasma liniştii era lângă fântână.
În graiul apei viaţa creştea...
Din banii legaţi în colţul batistei,
Ne luai, la târguri, câte-o acadea.
Muşcate înroşeau târnaţul la amiaz’.
Cirezile în uger adunau lumină.
Sub cutele năfrămii, ochii-ţi erau îngeri,
Tăcuţi ca frunza, ca floarea de sulfină.
Cădeau stele la masa de piatră,
Alunecând pe cămăşile de cină.
Fuioare de aburi se agăţau de cer...
În faţa casei, masa de piatră suspină.
Cântec
Înger strigă peste lumi
Creşte iarbă din genuni,
Când sub muc de lumânare
Mâna sapă-n deal de sare
Piatra doborâtă-n zi...
Cine o va auzi
Deal tăiat în miez de noapte...
Cine gândul i-l socoate.
VALENTIN MARICA, Absidă pentru ziua a treia (Poemele Zoreniului)
Editura Dacia XXI, 2010
Îngerul din iarbă
-trăiri de lectură subiective-
Oare unde mi-or fi rădăcinile în pământ dacă „patria-mi străveche-i cerul”? (Michelangelo). Nu aş putea să încep altfel decât printr-o interogaţie pentru că locul darului este dorul locului devenit de necuprins. Într-un zbor sfâşietor înapoi înspre naşterea stelei pentru a regăsi Lumina pornită din braţele spirale şi de a o mântui în eternizarea clipei, drumul devine ardere, trăire lucidă superioară în concertul rozelor dăruindu-şi spinii, povara bucuriei: „E ca şi cum în pulberi ne-am duce. / E ca şi cum ne-am răstigni pe cruce.”
Domnului Valentin Marica mireasmă-i e cuvântul înverzit peste răzoare primăvăratic umplând un colţ de cer cu un buchet de flori. Prin cuvânt este recreată lumina: „În iarbă- creştet de înger, ecou / Peste valuri, irosind privirea. / De rouă-i oul în cuiburile mâinii...” Yi-Fu Tuan a definit primul dragostea de locul de acasă prin termenul de topofilie sau geopietate. Locul, acea palmă de pământ pe care ne simţim Acasă, poartă în noi amprenta Edenului, părticică ruptă din rai şi aşezată în sufletele noastre pentru a ne păstra mereu animată fiinţa. Iar aceste poeme sunt închinate locului natal, spicului de Rai. Şi Acasă nu poate fi definit mai frumos şi mai complet decât prin cuvântul Mamă: „Ţi-e slabă mâna ce m-a scăldat întâi. / Cu greu îţi urci privirile la grindă... / Ascunsă-n foi de Biblie, la căpătâi, / doar umbre vin de umeri să te prindă.” Satul este locul de reîntoarcere acasă. E fântâna lui Iacov, care, doar ea, poate astâmpăra setea Vieţii: „Sat molcom, vin să-ţi rup din pleoapă / Pârg de îmbunare şi colină, / Să-mi trag sufletul o zi, o noapte, / Ieşi în cale-mi cu găleata plină!” Centrul fiecărui om în jurul căruia se roteşte întreg universul este locul natal. Plecăm şi ne întoarcem aici, o pendulare în miniatură a vieţii în marea ei trecere între leagăn şi închisul pleoapei. Şi acest microcosm – Zoreni - e cuprins în distihul: „E-n pământ şi e în stele / Cumpăna fântânii mele” sau altfel spus „căutăm cu disperare un umăr de sprijin, un axis mundi în jurul căruia, ca-n copilărie vata de zahăr, să ne strângem şi noi de pe drumuri.“
O dragoste rumenită pentru mamă: „sub cutele năfrămii ochii-ţi erau îngeri” este îmbrăţişată de un cămin paradisiac: „mireasma liniştii era lângă fântână”, „muşcate înroşeau târnaţul la amiaz’”. Şi pentru ca destăinuirea poetică să fie deplină, sinceră şi personalizată, poemele sunt însoţite de pagini de scrisori ale mamei către „Valentinuţ”, aşternute de obicei în miez de seară, când dragostea maternă pentru fiul iubit se îngerea la lumina torcândă a lumânării sau a lămpaşului.
Paginile pe care le deschid sunt file de suflet şi simt cum păşesc pe potecile Dragostei care curăţeşte prin puritatea transmiterii trăirilor sufletul cititorului. Timpul se opreşte în loc, secundele se coboară-n rugăciune: „se-ascunde apa să viseze. / Obrajii din icoane-s de gutui...”, e Crăciun la Zoreni, o atmosferă patriarhală, familia e împreună şi cinează; e atâta dragoste acolo: „Pe omătul mesei sub obraji de pâine, / Se toarnă-n blide abur de iubire. / Mâini se-nmlădie-n brâu de mir. / Steaua poartă-n colţuri preamărire.” [...] E seara-n care icoanele tresar...” Cu grija unui bijutier versurile sunt şlefuite când cu praf de diamant al dragostei, când cu cel al durerii, până când cele două se înlănţuie în mântuire. Şi nu găsesc o asociere mai bună decât rândurile lui C.S. Lewis: „Durerea este megafonul lui Dumnezeu pentru a trezi o lume surdă”, în biografia căruia privind ne însuşim arta dificilă de a sta-n picioare chiar şi după ce corabia a fost zguduită de furtună. La fel cum autorul a fost încercat în vremea secerişului de iulie: „Nunta din grâu veţi lua-o... / Cădea-va altarul păgân.”
Volumul de poeme rotunjeşte cronologiile vieţii, de la naştere: „la început de lume şi de scâncet...”, copilărie: „În traistă mai aveam miros de mere, / Pe mâini încă aveam miros de vis”, anii de şcoală: „Din colbul drumului, venind acasă, / Prindeam în struţuri silabe argintii...”, de tinereţe: „Dă-n pârgă cerul din paşii tăi, iubito”, până la nuntă, sărbători creştine precum Crăciunul: „Cel ce vrea să-i fim şi zori şi ziuă, / Agale-ntinde pe nămeţi pruncie / Şi ne împarte merele luminii, / Miez de Înainte de Vecie..., Bunavestire: „Fără beteală, lângă absida icoanei, / Prind cumpeni, înveliş de-alinare. / Beau floare dospită-n albul luminii, / Vestind că-s ivit, acum, din iertare” şi moartea care a venit în pârga secerişului de iulie şi a oprit ceasornicul vieţii umplute de dragoste şi a început să bată cu pendulul durerii: „Veţi tăia mănunchiuri în zi, / Veţi tăia mănunchiuri în noapte. / Pe pântec tăcut, de pământ, / Vor jindui boabele coapte”. „Cu ochi albaştri / moartea s-a strecurat tiptil [...] / a măsurat/ pe furate / umbra rodului / şi n-am mai avut timp / de nicio îmbrăţişare [...] şi brusc / braţele neputincioase / se arcuiesc în requiem / a început o zodie de pământ”. Poemele surprind prefacerea anotimpurilor, aspecte circadiene, pendularea lunilor anului, drumul suferinţei poetice de la vlăstarul secerat fraged şi adormirea mamei. Chipuri vii, legate pe altarul amintirii, al fiicei şi al mamei, sunt redate prin versuri de profundă delicateţe, sensibilitate şi trăire creştină. Am surprins două pe care aş dori să le pun alături pentru a desăvârşi exprimarea poetului: „În grâu e părul ei ca mierea” (al Cezarei), „cu obrazul tău, cu mierea zării...” (al mamei). Cele două alcătuiesc fizionomia Dragostei încrustată în profunzimea fiinţei. Semiologia acestor decantări stilistice sufleteşti este relieful poemelor scrise cu condeiul arzând phoenixian.
Titlul ultimului volum al Domnului Valentin Marica se numeşte „Absidă pentru ziua a treia (Poemele Zoreniului) şi cuprinde 56 de poeme. Forma sferică a volumului de poeme este amprenta dinamicii vieţii, a efortulului ei de şlefuire continuă asemeni unui diamant. Primul poem se numeşte „Poveste”, cu valoare de artă poetică: „Jucându-se, un înger a aruncat o stea... / Deodată, steaua a făcut petale: / Să ai mireasmă şi limbă de clopot, / Sat mic, cât e un deal şi-o vale!” Ultimul se numeşte „Cântec”. Jocul îngerului de la început se schimbă într-o exclamaţie retorică: „Înger strigă peste lumi. / Creşte iarbă din genuni, / Când sub muc de lumânare / Mâna sapă-n deal de sare. / Piatra doborâtă-n zi ... / Cine o va auzi? / Deal tăiat în miez de noapte ... / Cine gândul i-l socoate? ...” Acest volum de poeme este o adevărată poză de familie care se destramă în timp şi care este realcătuită sub magia potenţatoare a creaţiei poetice, a amintirii, pentru a păstra nemuritoare tainica Lumină a Dragostei. Sub această expresie se regăseşte şi simbolistica titlului, o adevărată rugăciune şi o nestemată şi perpetuă naştere. Aş lăsa să vorbească câteva versuri ale poetului necuvintelor: „E un spectacol de neuitat acela / de-a şti, / de-a descoperi / harta universului în expansiune, / în timp ce-ţi priveşti / o fotografie din copilărie.” Şi această fotografie este un mărgăritar care trăieşte în adâncul sufletului, în tulburătorul ocean. Nu numai natura este capabilă de miracole, mă gândesc acum la geode, agregat de metale format prin depunere în cavităţi largi ale rocilor, în golurile rămase în interiorul filoanelor unde au existat condiţii particulare de formare şi dezvoltare a mineralelor, crescute dinspre pereţii geodei înspre interiorul ei, rezultând acele eşantioane de colecţie cunoscute sub numele de „flori de mină”, ci şi natura umană păstrează „flori de frumuseţe”, creează şi ascunde în interiorul ei nestemate. Dacă geodele sunt misterioase modelări ale pământului, perlele sufletului sunt creaţii născute de suflul divin, care se nasc din adâncuri şi devin Dar pentru aproapele / cititorul însetat de Frumos. Iată că „dăruind vei dobândi” o perlă din oceanul...durerii.
Răsfoind paginile acestei cărţi simţeam cum cobor în fiecare vers, cum versul se înrădăcinează în sufletul meu şi devine poezie. Şi ţinând cont de aprecierea scriitorului Gabriel Liiceanu, „ştiu când o carte e bună. Criteriul e simplu: ea trebuie să te mute în lumea pe care o deschide”, neîndoielnic merită să parcurgi rândurile acestei cărţi izvorâtoare de frumuseţe şi înnobilatoare a caracterului.
Tonul elegiac răzbate de-a lungul poemelor. Aş dori să îl împletesc cu o creaţie blagiană: „Tremură aceeaşi apă şi frunză / la bătăile aceluiaşi ceas. / În ce tărîm şi-n ce somn te-ai oprit? / Cerească subt ce iarbă-ai rămas? / Se revarsă în mine drumurile
toate pe cari ai umblat. / Oglinda-ţi mai păstrează chipul / şi după ce-ai plecat. / Fără gînd, fără-ndemn, fără glas, / cu mîneca şterg ochiuri ude. / Un vecin prin zidul meu aude / răbdarea neagră a aceluiaşi pas.”
Nu pot să sfârşesc decât tot printr-o exclamaţie care să păstreze neatinsă „fuga mea în cer”, pe unduirile versurilor lui E. A. Poe: „Ţin în mâna mea –tezaur- / Fire de nisip de aur. / Ce puţine! Se preling / Printre degete-n adânc, / Pe cand plâng, pe cand plâng. / Doamne,nu le poţi ţinea / Mai vârtos în mâna mea? / Doamne, nu poţi să le mântui? / Le ia marea în mormântu-i!”
Lőrinczi Francisc-Mihai
