Veşnicia satului ardelean – Alexandru Mureşan la 80 ani

Ajuns la vârsta senectuţii, la 80 de ani, Alexandru Mureşan a ridicat arta prelucrării lemnului la rang de măiestrie; din mintea şi mâinile sale a izvorât un tezaur, o comoară în miniatură, satul său cel drag, Valea Sasului numit, precum şi versurile zic:

Doamne cât era de bine

Când eram în sat la mine

Că eram cu toţi acasă

Şi ne aşezam la masă

………………………..

Aşa-mi vine câte-un dor

Să mă duc în sat să mor

Să mă duc la mine acasă

Unde-i vatra stămoşească.

Satul apare tăcut şi oarecum rece, veşnicia lui surprinsă fiind pe lemn cu crâmpeie din viaţa satului de odinioară: de la munca câmpului, aratul de primăvară, săpatul, cositul ierbii şi până la recoltat, treieratul cu batoza, oameni îmbrăcaţi în straie ţărăneşti surprinşi în plină mişcare şi efort.

În alt loc se vede un alai de nuntă, cu nuntaşi în veselie, cu muzicanţi, nuntaşi călare sau în căruţe, parcă toate în mişcare, dând ton de viaţă şi voie bună. Se văd bărbaţii îmbrăcaţi în cioareci, în chimeşi lungi, încinşi la brâu cu şerpar, alături de femei gătite cu ie, bluză şi cătrinţă, antrenaţi în horă şi la joc. Negrul şi albul, firul auriu, cruciuliţele, motivele florale, tricolorate însemnele naţionale, podobind inundă straiele nuntaşilor specifice zonei văii Târnavei Mici.

Satul este imortalizat cu uliţele sale, cu casele prinse în forfotă, cu biserica plină de evlavie, şcoala cea care ne-a iluminat minţile, moara satului în care ţăranii îşi macină recolta de cereale de peste an, cu oameni în diferite ipostaze ale vieţii, copii la joacă pe un tăpşan, ş.a.

În Târgul săptămânal, astfel ilustrat, se adună oameni din tot ţinutul, din Alecuş până la Fărău, de la Biia până la Feisa, îşi procură cele necesare traiului, de la cereale şi animale, până la buţi şi ciubere de mocani meşteşugite şi scoborâte din Munţii Apuseni. Aici se întâlnesc târgoveţii, se leagă şi desleagă tranzacţii, se înnoadă poveşti la un pahar de beutură la birt, după care fiecare se întoarce la sălaşul lui continuând-şi viaţa cea de toate zilele.

Pereţii Muzeului, frumos împodobiţi, cuprind costume populare de bărbaţi şi femei, ştergare şi covoare populare, obiecte gospodăreşti, de la blide şi căni din lut până la unelte tradiţionale folosite în activitatea cotidiană a gospodăriei, obiecte de artizanat precum şi albume de familie.

Ceea ce atrage în mod deosebit atenţia sunt motivele populare încrustate pe porţi, stâlpi, streaşini şi turnuri, specifice caselor de la sate, precum şi coloritul lor, remarcat fiind, cu farmecul său, acel albastru Mândră-mărie. Un ajutor nepreţuit a primit din partea soţiei, o iscusită ţesătoare, care i-a îmbrăcat pe copii, pe ţărani.

Un dialog se poartă spontan cu meşterul nostru popular, care prin vorba lui molcomă şi limpede te introduce în atmosfera vremii, îţi deapănă amintiri din tinereţe cu obiceiuri tradiţionale din lumea ţăranului român.

Lemnul, prelucrat cu suflet şi migală de către Alexandru Mureşan, oferă satului o imortalitate de-un neam cu veşnicia sufletului ce-a fost pus în operă, ca şi în versurile:

Cu lemnul voi mai povesti

De-acum încolo, o veşnicie...

Eu n-oi mai fi, voi veţi privi

Străvechiul sat în simfonie...

Merită văzut acest Muzeu în miniatură al satului, al ţăranului român, situat sus pe Hula Blajului, lângă lacul Chereteu, mai ales de cei tineri, ca o evocare a tradiţiei, a neamului românesc, a perpetuării vieţii românilor pe aceste meleaguri, precum poftesc versurile a zice:

Nu-i nimic aşa frumos

Aşa cum a fost satul nost'

Acolo eu m-am nascut

Şi îl iubesc aşa de mult.

Pentru asta am cioplit,

Am cusut şi am muncit

Acest sat aşa de mic

Să nu rămâie părăsit

Şi l-am pus la mine acasă

Cine vrea acum să-l vadă,

Copii, tineri şi bătrâni

Satul nostru din străbuni.

Ing. Ioan MIHĂLŢAN PĂNĂZANUL