Ioan Raţiu s-a născut la Pănade in anul 1938. Profesor de Limba şi Literatura Română - Istorie de-a lungul vremii a publicat versuri în ziare şi reviste. A publicat şi două volume de poezii: Plecarea gândului spre taine” – 2005 şi “Iubire tăinuită” – 2008, ambele la Editura Astra Blăjeană. Mai are în pregătire volumul “Lumina cuvantului” din care fac parte poeziile din revistă.
Iubirea cuvântului
Ploile primăverii înviorează viaţa
Verdele îmbracă goliciunea pământului
Creşte în lumină speranţa,
Imensa iubire a cuvântului
Te-aştept să revii în ceasul de seară
Surâzând pe aripele vântului
Şi cu răbdarea ta tutelară
Să sădeşti în noi iubirea cuvântului.
Nu plâng la greu, aştept neîncetat
Limpezimea curată a gândului
Că niciodată n-am uitat
Imensa iubire a cuvântului
A ÎNVIAT dulce speranţă
Doamne, spre Tine mă-nalţă!
Confesiune
Semn de recunoştinţă
a nopţii odihnitoare,
dimineaţa e plină
de surâsul răsăritului.
Lumina liniştitoare
coboară din cer,
Lângă tine deznădejdile pier
şi dragostea Ta ocrotitoare
e pentru mine salvare.
Îmi fac loc printre frumuseţe
şi fiecare clipă ce trece
e alunecare spre nesfârşit!
Ce mult am iubit
Mă răscolesc amintirile...
Întrebare 2
E iarnă. Cad fulgii uşor
Pământul se primeneşte
Copiii cu sănii îşi încep veselia.
Ceata porneşte spre dealul albit
Imagini de poveste…
Mi-aduc aminte
demult, ce vremuri au fost!
Copilărie, te-ai dus,
Te-ai dus…
Pentru mine ai fost!
Din întâmplare
Poetesei Maria D’Alba
Privesc poza ta de pe coperă
blânda eşti
ca o ciută zveltă
Ochii tăi sunt
lumini de poveşti
şi zâmbetul farmec
departe
de profanările lumeşti
Înger aievea ești!
Tu stii asta Maria?
Şi încă ceva:
Luminezi poezia!
Cântecul moţilor tăi
umple câmpia!
Aşa e Maria,
Iubim România!
Constatare
Ce frumos e răsăritul de soare
Lumea e o imensă privelişte
Întinsă, tăcută
Şi fermecătoare
Plină de cicoare
Copilăria a rămas depărtare
Câte năzbâtii facut-am oare?
Totul a fost minunat
Copilăria e făr-de-păcat.
Eternitate
Blajul la început de noiembrie
zâmbeşte,
Soarele-i blând,
porumbeii pe catedrală
se veselesc gângurind.
În parc Inochentie Micu
şi Timotei Cipariu
în statui meditează
Eminescu parcă ofteaza
dar rămâne semeţ
Poezia sa luminează.
Eu trec prin parc
şi rostesc pentru mine
“ Vreme terce vreme vine”
Blajul eternitate rămâne.
Dedicaţie pentru Raul
Privesc spre răsărit
când începe să zâmbească lumina
cerul nemărginit
acoperă cu ea grădina
E toamnă, treizeci Si unu
octombrie, blând,
două mii opt,
ziua naşterii tale,
neostoitule nepot
Câte-mi vin în gând…
Cred că de ziua ta
când de anii mei vei fi
lumea va avea mai multe bucurii
Extratereştii cu tine la o masă vor sta
şi le vei citi din poezia mea.
Frământări
Întrebările mele sunt multe
cui să le pun
şi cine-mi va răspunde?
clipele zboară,
cine s-asculte
dacă vreun răspuns se aude?
Priveliştea se-ntinde în prisos de frumos
Cade tăcerea în liniştea de toamnă
Totul e tainic, adânc, misterios
Cu tine mă frământ, cu cea mai dulce doamnă.
Pământ de Pănade
Inima mea-i pământ de Pănade
Prunii din ea țăşnesc spre lumină
Inima mea-i dorul ce arde
Imensă, roditoare gradină,
Inima mea-î zvâcnire de stele
În nopţi când Pănade e trează
Pulsul ei sunt clipele mele
Şi simt că mama din cer mă veghează
Pănade e inima mea, dor de acasă
E uliţa mare-n zi de sărbătoare
Pănade e inima mea, e păinea albă pe masă,
Iubirea mea e cer de Pănade
Şi cerul zvâcneşte în bolta lui sfântă
Pănade e acasă și zâmbete calde
E liniştea ce zace în mine adâncă.
Credinţă
Ca să port iubirea
am ascuns-o în mine
într-un mănunchi
neștiut de nimeni
şi cânt,
cânt, Doamne, pentru Tine!
Fermecătoare, năstruşnică rază,
Sperantă,
îmi port dorul spre Tine
Credinţa mă-ndreaptă
Doamne, spre bine
şi pentru mine
drumul acesta-i calea spre Tine.
Căutare
Între mine și tine
există o lumină nedefinită
care-mi înveseleşte sufletul
şi tu devi neprihănită-
rugă împlinită.
Iubirea-i o văpaie
Stelele nopţii-s mistere
necuprinsă putere,
taină ce veșnic nu piere.
Se scurg zorii
Printre gene de vreme
şi urcă în cânt ciocârliile
pentru tine,
fermecătoare triluri – Poeme.
Gând în dimineaţă
Privesc lumina ce mijeşte
Pe casa mea un porumbel cântă,
cântă căntecul răsăritului
Privesc stropii de rouă din grădină
şi parcă sunt lacrimile îngerilor
Oare îngerii plâng?
Iubesc dimineaţa
şi tihna îmi îmbracă sufletul.
A înviat
Hristos a înviat!
Cerul e deschis-
dragoste adevărată.
Merii înfloriți
îmbată priveliștea
cu lumină curată.
Hristos a înviat!
Păsările cântă
în necuprinsul primăverii,
curat,
ca lacrima Hristosului crucificat
Hristos a înviat!
Răscolesc clopotele tăcerea:
A Înviat, a Înviat, a Înviat…
Pe căi neumblate
Visul pleacă spre căi neumblate
Se desprind din taine
Nestemate,
nestemate, doruri adevărate
Într-un colţ, departe,
la o oprire
te întâlneşte pe tine
Cerul și Pământul
se-mbracă-n iubire
Îngerii cântă undeva
pe-a cerului coline
Totul e preamărire
si dor,
dor de tine.
Pe căi neumblate
Visul pleacă spre căi neumblate
Se desprind din taine
Nestemate,
nestemate, doruri adevărate
Într-un colţ, departe,
la o oprire
te întâlneşte pe tine
Cerul și Pământul
se-mbracă-n iubire
Îngerii cântă undeva
pe-a cerului coline
Totul e preamărire
si dor,
dor de tine.
Îngăduinţă
Îngăduie-mi Doamne,
să fiu un fir plăpănd de iarbă
să simt cum lacrima cerului
pe mine-n ea mă scaldă
Îngăduie-mi, Doamne,
să fiu lumină,
să fiu rază
care pătrunde tămăduitoare
în sufletele ce oftează!
Îngăduie-mi, Doamne,
să fiu mereu surâs,
să mângâi inimile mâhnite
cu iubirile mele curate
Speranță să fiu,
dragoste, adevăr, seninătate!
Moştenire
Lumina cuvântului
e pentru mine
preţioasă moştenire:
Mama mi-a lăsat
viaţa şi dragostea ei,
Tata mi-a daruit
nepreţuita bărbătie şi credinţă.
Am ajuns om-
fiinţă cu multe frământări
ale gândului
încercând, mereu,
să desluşesc
tainica Lumină a cuvântului,
cuvânt care este Dumnezeu
şi Dumnezeu care este cuvânt şi lumină.
Veşnicie
Şase noiembrie doua mii opt.
Vreme superbă
În parc
copacii s-au desfrunzit
dar iarba e verde
Avram Iancu, încărunţit
din statuie
parcă în stejar
vrea să se suie
să vadă Blajul
şi să simtă-n câmpie
forfota mulţimii ce l-a iubit
Statuia parcă-i vie
Iancu-i istorie - veşnicie.
În noapte
Îmi pleacă iarăşi gândul spre tine
salcia pletoasă
îşi reazemă
singurătatea în mine
Noaptea se aşterne
sub cerul înnourat.
Cântă cucuvelele
şi mă răscolesc amintiri
Tu dormi,
salcia pletoasă îmi mângâie tâmplele
invidiez adevărul care-ascunde iubirea
Plânge întunecimea
în noapte, Timpul e cât o clipire
Ştiu,
Şi eu, curând, voi fi amintirea!
Consens
Nu-ţi mai şoptesc acum cuvântul
Pe care tu îl aşteptai
Dar mă frământă mereu gândul
Fericită atunci tu erai!?
Nu-ţi mai şoptesc că eşti departe
Şi chiar aproape de te-aş ştii
Nu cred că totuşi se mai poate
Tot ca atuncea să mai fii.
E vreamea-mi plină de trecut
S-au strâns tăceri şi împliniri
Şi cred că amândoi am vrut
Să retrăim din amintiri.
Facere
Bine că Te-ai gândit
Doamne, Dumnezeule
Să faci lumea!
Toate au fost anevoios
şi greu de făcut.
Şase zile de muncă, de trudă
Făcute cu folos
Ziua atunci era mai lungă!?
Cât de lungă?
De un deceniu
De un secol
De un mileniu?
Ai reuşit ca timpul să-ti ajungă
Să le faci pe toate
De fapt tu ai făcut şi timpu’
şi nimic nu-i mai simplu
dacă-l stăpâneşti
şi eşti fără de moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu