Unul dintre cele mai vechi şi controversate practici ale cultului creştin este Postul. Multitudinea sau varietatea sensurilor iscate pe marginea acestui subiect, provin din greşita interpretare şi confuzia în care se complac cei mai mulţi practicanţi ai lui. Fiind o prevedere cu bătaie lungă, ale cărei rădăcini sau origini trebuie căutate undeva departe, pe la facerea lumii, acest obicei a fost practicat în fel şi chip, unii punând accent pe aspectul culinar-alimentar, iar alţii pe cel spiritual, ori, cum mai întotdeauna adevărul este undeva pe la mijloc, nici postul nu face excepţie, astfel că pentru a ţine un post adevărat şi complet, trebuie avute în vedere ambele aspecte: material şi spiritual.
Intre oamenii aleşi ai Vechiului Testament, care au instrumentat eficient postul în ansamblul său, nu pot fi trecuţi cu vederea prorocii Moise, Iona şi Isaia, dar nici Mântuitorul, Sf. Ioan Botezătorul, Maica Domnului, Sf. Apostoli, Sf. Părinţi şi mulţi alţii, în Noul Testament.
Niciodată postul n-a constat exclusiv în renunţarea la anumite alimente, ci mai prevedea respectarea unor restricţii de ordin disciplinar şi moral-spiritual. La rândul lor aceste restricţii, nu-i priveau numai pe liderii religioşi, ci în unele cazuri se răsfrângeau în egală măsură asupra animalelor şi asupra populaţiei, care primea mesajul lui Dumnezeu de regulă prin prooroci. După un asemenea ritual s-au petrecut lucrurile pe vremea proorocului Moise, care înainte de a se sui pe Muntele Sinai în vederea primirii Tablelor Legii, este povăţuit de Dumnezeu: ,, Pogoară-te de grăieşte poporului să se ţină curat astăzi şi mâine şi să-şi spele hainele, ca să fie gata pentru poimâine, căci poimâine se va pogorî Domnul înaintea ochilor a tot poporul pe Muntele Sinai”(Ieşire XIX, 10 – 11).
Nerespectarea acestor prevederi era atât de drastic sancţionată, încât oricine era tentat să le ignore, era pedepsit cu moartea, după cum găsim în Cartea Sfântă: ,,Să-i tragi poporului hotar împrejurul muntelui şi să-i spui: păziţi-vă de a vă sui în munte şi de a vă atinge de ceva din el, că tot cel ce se va atinge de munte va muri. Nici cu mâna să nu se atingă de el, că va fi ucis cu pietre sau se va săgeta cu săgeata; nu va rămâne în viaţă, fie om fie dobitoc. Iar dacă se vor îndepărta tunetele şi trâmbiţele şi norul de pe munte, se vor putea sui pe munte” (Ieşire XIX, 12 – 13).
Un episod notabil, soluţionat prin mijlocirea postului s-a petrecut pe vremea proorocului Iona, căruia Dumnezeu îi încredinţează misiunea de a propovădui pocăinţa în cetatea Ninive, de unde fărădelegile poporului au ajuns până la El, care avea în plan să nimicească cetatea în patruzeci de zile, dacă locuitorii nu se vor pocăi. Alarma produsă de glasul profetului a speriat în aşa măsură pe locuitori cetăţii şi pe regele Ieroboam al II-lea, încât el însuşi s-a îmbrăcat în sac şi s-a culcat în cenuşă, iar pentru locuitorii şi animalele din cetate a dat următoarea poruncă: ,,Oamenii şi animalele, vitele mari şi mici să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici să bea apă; iar oamenii să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui; poate că Dumnezeu se va întoarce şi se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim” (Iona, III, 7- 9). Această măsură severă luată de către regele Ieroboam a avut efectul aşteptat, căci cetatea a fost iertată şi ferită de nimicire.
Textul Vechi-Testamentar ce exprimă în modul cel mai limpede acurateţea şi frumuseţea postului bineplăcut lui Dumnezeu, se găseşte în profeţia lui Isaia unde se spune: ,,Nu ştiţi voi postul care îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu”…( LVIII, 6 – 11).
Postul Noului Testament sau postul creştin, Îl are ca model pe Mântuitorul, care înainte de a-şi începe activitatea publică a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul, după cum citim în Sfânta Evanghelie: „Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit „( Mt. 4,2). La sfârşitul acestui interval, socotind că se află în culmea slăbiciunii, diavolul s-a apropiat de El încercând să-L supună la trei probe. Refuzându-le fără să clipească, Mântuitorul încheie dialogul cu diavolul printr-o mustrare aspră pe care i-o administrează acestuia şi o lecţie de demnitate pentru noi, care suntem asaltaţi de ispitele celui rău de la naştere până la moarte. ,,Mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti” (Mt. IV,5), sunt cuvintele prin care Iisus ripostează şi respinge asaltul celor trei oferte diavoleşti, în faţa cărora cei mai mulţi muritori ar fi căzut victime. Este vorba de ispita foamei, pe care însuşi marele rege David a picat-o. Se ştie că flămânzind, marele rege şi prooroc David n-a ezitat să ia pâinile punerii înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii şi să le consume împreună cu camarazii săi.
A doua ispită se referă la mândria pe care chiar unii îngeri au picat-o „căzând ca fulgerul din cer”; iar a treia probă privea încercarea satanei de a-L împroprietări pe Iisus cu toată bogăţiile acestei lumi, ori, se ştie că bogăţia, pământul, şi marile proprietăţi, au fost principalele pricini care au declanşat ura şi dezbinarea între popoare şi au dezlănţuit dispute nimicitoare, care uneori au durat ani în şir costând zeci de milioane de jertfe omeneşti.
Când lui Adam cel dintâi, i s-a pus în faţă alternativa de a fi asemenea cu Dumnezeu, n-a stat o clipă pe gânduri. Euforizat de mirajul puterii, a îmbrăţişat cu repeziciune propunerea celui viclean, muşcând din pomul oprit, spre deosebire de Mântuitorul (al doilea Adam), care l-a trimis pe diavol în pustie.
Alt personaj de dimensiuni dumnezeieşti a fost Sfântul Ioan Botezătorul, care alături de Mântuitorul este cel mai desăvârşit om şi cunoscut postitor al Noului Testament. De ce? Pentru că trăieşte simplu, sărăcăcios, lipsit, auster, şi nu cere nimic de la nimeni, nici hrană, nici casă, nici îmbrăcăminte. Nu are nimic şi totuşi nu-i lipseşte nimic, ba mai mult decât atât, din simplitatea şi sărăcia lui reuşeşte să dăruiască în mod deplin tuturor celor ce vin la Iordan, daruri bogate umplându-le tolba şi desaga cu cuvinte şi învăţături în urma cărora nu mai flămânzesc niciodată.
Avea Sfântul Ioan o inepuizabilă resursă de daruri primite de la Dumnezeu din care risipea cu dărnicie celor care veneau însetaţi şi înfometaţi în pustiu. Ioan, având un singur Stăpân, neslujind la doi sau chiar la mai mulţi domni, reuşea să-L slujească cu toată dăruirea. Stăpân îi era doar Dumnezeu, care-i plătea simbrie bună, iar simbria pe care Ioan o primea de la Dumnezeu (darurile cereşti), era reinvestită în contul celor veniţi la apa sfântă, fiindcă numai astfel cheltuită, o moştenire primită de la Dumnezeu, aduce profit şi celui ce dă şi celui ce primeşte.
Nu toţi suntem Ioan, care L-a uimit pe Iisus fiindu-I Înaintemergător. Lui Ioan, Mântuitorul nu i-a cerut nimic să facă, nici nu i-a dat vreo îndrumare pentru că Ioan făcea dinainte voia Lui, fiind cu un cot sau cu un pas înainte faţă de restul lumii.
Un alt personaj din apropierea Sfintei Treimi, care s-a remarcat în chip deosebit prin practicarea postului a fost Sfânta Fecioară Maria, care chiar în timpul primirii Bunei Vestiri a naşterii lui Mesia, a fost găsită de îngerul Gavriil în post şi rugăciune.
De asemenea şi Sfinţii Apostoli, care şi-au făcut ucenicia la şcoala sărăciei şi simplităţii lui Iisus, au trăit postul aspru şi îndelungat al Învăţătorului lor.
Nu pot fi trecuţi cu vederea nici marii Sfinţii Părinţi ai Bisericii care, pe lângă însuşirea înaltelor învăţături primite de la Mântuitorul, au recurs şi la trăirea acestora prin post şi rugăciune. Sunt cunoscuţi o sumedenie de Sfinţi, care datorită postului, nu numai că şi-au sfinţit viaţa, dar au şi trăit ani îndelungaţi. Dintre ei amintim pe Sfântul Pavel Erenitul, care a trăit 113 ani, Sfântul Antonie Cel Mare 105 ani, Sfântul Arsenie 110 ani, Sfântul Teodor Eremitul 103 ani, ş.a.m.d.
Nu numai oamenii care au trăit în imediata apropiere a lui Dumnezeu s-au împărtăşit de binefacerile acestuia, ci şi mulţi alţii, care trăind în echilibru şi cumpătare, s-au bucurat de ani îndelungaţi de viaţă din partea lui Dumnezeu. Se ştie despre Hipocrate, părintele medicinii că datorită unei vieţi cumpătate a trăit peste 125 ani, iar Pomponius Atticus, un demnitar roman, care săturându-se să mai poarte în trupul său o boală ce-l chinuia din copilărie, s-a hotărât să-şi pună capăt zilelor prin înfometare. Surpriza a venit după 14 zile, când în loc să se sfârşească a constatat cu stupoare că vechea boală a dispărut şi trupul său s-a însănătoşit.
Cât de puternică era odinioară credinţa poporului nostru în efectele binefăcătoare ale postului aproape că nu mai trebuie să demonstrăm, ci doar să arătăm că avem cele mai multe şi mai lungi posturi din întreaga creştinătate la care poporul ţinea cu sfinţenie. Nici în vremurile cele mai grele, când era nevoie de o hrană mai consistentă, neamul nostru nu a renunţat la practicarea postului numai cu dispensă sau dezlegare din partea Bisericii. Vom ilustra acest lucru printr-o întâmplare petrecută în iarna – primăvara anului 1917, când datorită gerului necruţător, dar şi a bolilor pe care le-a contactat armata română şi populaţia ţării, Ministerul de Război, solicita Sfântului Sinod prin Mitropolitul Pimen o dezlegare de la post, pentru ca armata şi populaţia să se poată hrăni cu alimente mai consistente. Cunoscând foarte bine greutăţile cu care se confrunta întreaga ţară în acele timpuri dramatice din primul război mondial, Mitropolitul răspunde:
Domnule general,
Faţă de împrejurările grele prin care trece ţara noastră şi din îndatoririle ce ni se impun, de a ne îngrijii ca oştirea şi poporul, pe lângă ridicarea moralului, să fie cât mai întărit şi trupeşte, ca astfel cu noi puteri să reintre în lupta contra duşmanului pentru a câştiga ceea ce s-a pierdut şi în vederea dorinţei exprimată de M. S. Regele, către noi, s-a acordat dispensa, ca în acest mare post, armata şi poporul să se hrănească cu alimente mai îndestulătoare şi mai întăritoare.
În acest scop, am alcătuit alăturata scrisoare pastorală, pe care cu deosebită consideraţie V-o înaintăm în număr de 80 de exemplare, rugându-vă să binevoiţi a dispune, ca prin protopopia armatei să fie adusă la cunoştinţa ostaşilor.
Pimen, Mitropolitul Moldovei
Un alt argument pe care-l putem aduce în sprijinul postului practicat de oştirea română, dăinuie de pe vremea luptelor pe care Ştefan cel Mare le ducea contra agresorilor străini. Aşadar, spre deosebire de unele popoare (ex. romanii), care benchetuiau săptămâni la rând, savurându-şi succesele militare prin fel de fel de orgii, marele Domn, înţelegea să dea mulţumită lui Dumnezeu prin posturi şi slujbele ce se săvârşeau în bisericile şi Mănăstirile Moldovei, la care lua parte atât populaţia cât şi Domnul Ţării.
Marele specialist în chirurgia sufletului, Sfântul Ioan Gură de Aur, căutând să desluşească în limbajul timpului său, armonia ce ar trebui să coexiste între cele două componente ale întregului uman - trup şi suflet – dar şi între cele două forme ale postului – material şi spiritual – scria: „Mai bine ai face să mănânci ce-ţi place, dar în acelaşi timp ai hrăni pe aceia, care chiar şi când nu este post mor de foame. Mai bine ai face să te împodobeşti cu hainele tale după gust, dar în acelaşi timp cu îmbrăcămintea ta de prisos, care atârnă degeaba în dulapuri şi pe care o mănâncă moliile ai acoperi goliciunea fraţilor noştri care degeră de frig. Mai bine ai face chiar şi atunci când nu ai mai curma petrecerile şi veseliile tale nici în timpul postului, dar, desfătându-te tu, ai face să se mângâie şi pe cei care de multă vreme au uitat ce mai este bucuria în lumea aceasta”.
Este un lucru evident ca lumina zilei, că postul creştin adevărat, prin menirea lui, urmăreşte slăbirea forţei de agresiune a păcatului şi nu topirea kilogramelor sau ajustarea siluetei. Că raţionalizarea calorică printr-un regim alimentar mai auster diminuează întrucâtva zburdălnicia sufletului şi a trupului este adevărat, dar nu e totul, iar dacă factorii călăuzitori ai fiinţei umane – suflet, voinţă, raţiune - nu-şi impun autoritatea şi personalitatea, atunci aspectul agro-alimentar rămâne doar un gest decorativ, steril, fără efecte notabile pe foaia de parcurs a vieţii sau în cartea de muncă a omului în ansamblul său.
Preot dr. Petru PINCA – Blaj
U
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu