La Tibru

Fusesem invitat de profesorul Emil Jurcă, preşedinte al Societăţii cultural-patriotice Avram Iancu şi de doctorul Sicoe, membru activ al acesteia, la o manifestare de suflet a celor ce aparţin Apusenilor, şi nu doar a lor!, ce urma să aibă loc la Tibru. Ca oameni ai locului, ei erau cu toţii bine informaţi despre ceea ce avea să se petreacă acolo, mai ales că nu mergeau pentru prima oară, aşa cum o făceam eu, din privinţa asta eu simţindu-mă oarecum stânjenit. Ştiam puţine lucruri despre acest sătuc din gura Apusenilor, dar cu rol aşa de însemnat în istoria românilor, şi mai cu seamă a noastră, a ardelenilor. Aşadar, nu se putea să merg acolo doar pe-alături de lume, astfel că m-am simţit dator să apelez la cartea de istorie a neamului.

Tibru, aşezare situată pe colinele abrupt înclinate din imediata vecinătate a Pietrei Craivii, este socotită drept centru spiritual al dacilor, asta mai ales dacă se are în vedere că aici au fost descoperite nu mai puţin de şase sanctuare. O adevărată lecţie de dacism aveam să primesc cu această ocazie de la Domnul Ioan Străjan, preşedintele Fundaţiei Alba Iulia 1918, cu materialul documentar la îndemână, cum s-ar zice, aflat la purtător.

Numele său, al Tibrului, este reţinut însă de istorie pentru sprijinul pe care populaţia acestor locuri l-a acordat Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan. La Galda de Jos, Horea a găsit ocrotire, urmărit fiind de autorităţile imperiale. În castelul de aici au fost închişi cinci ţărani participanţi la răzmeriţa de la Câmpeni din 1782. Mai târziu, în 1784, Cloşca a venit pe Valea Arieşului cu gând să atace castelul comitelui Kemeny ca să elibereze pe deţinuţi, doar Armistiţiul de la Tibru împiedecându-l să facă acest lucru.

La 12 noiembrie 1784 la Tibru se afla staţionată o parte însemnată a oastei iobagilor condusă de Cloşca şi de fiul lui Horea, Ion. Aici a ajuns un detaşament al armatei austriece al cărui comandant, dându-şi seama că e depăşit şi că nu poate împrăştia pe răsculaţi cu forţa, a solicitat şi a obţinut un armistiţiu, pe care l-a încheiat mai mult ca să câştige timp. Cereau atunci răsculaţii:

- să fie liberi de iobăgie;

- să fie militarizaţi;

- să fie lăsaţi liberi câţiva oameni, cari se află închişi la Galda.

Ca de cele mai multe ori, armistiţiul nu a fost respectat nici de astă dată.

A rămas doar impunătorul monument, ridicat de nişte inimoşi fii ai satului pe locul înţelegerii de atunci, să amintească de acele vremuri de restrişte, de umilinţă şi batjocură pentru neamul românesc, dar şi de bărbăţia şi curajul dovedite în momente de cumpănă, cum au fost cele de la 1784 şi 1848.

Cuvântul de deschidere, rostit de primarul comunei Cricău, de care aparţine şi satul Tibru, Emil Lupşan, a fost urmat de un parastas săvârşit de un sobor de preoţi în memoria celor căzuţi pentru neam, ca mai apoi, domnul col.(r) Miron Vasile de la Alba Iulia să vorbească mai pe larg auditoriului, venit în număr neaşteptat la ceremonie, despre Amăgitorul Armistiţiu. Cu mare înflăcărare ne-a prezentat locurile şi istoria lor doctorul Ioan Căliman, cu verva-i bine ştiută de acum, purtându-ne pe urmele celor ce-au fost cândva pe aici, mai departe ori mai aproape de noi, fără a uita să-şi spună oful şi dorinţa de a se face o cercetare arheologică riguroasă pe pământurile lor, ştiut fiind ce bogăţie de material zace ascunsă în dedesubturile lui. Momente importante ale Revoluţiei de la 1848 pe aceste pământuri au fost subliniate în alocuţiunea sa de profesorul Emil Jurcă, iar profesorul Ioan Popa, în finalul intervenţiilor, a adus un cuvânt de salut din partea Astrei şi a Uniunii Scriitorilor din România.

Momente emoţionante am trăit toţi cei de faţă când, intonându-se pătrunzătorul Imn al Eroilor, au fost depuse coroane şi jerbe de flori din partea autorităţilor şi a Asociaţiei, dar şi la auzul versurilor poeziei Legământ, din gura autorului lor, profesorul Sabin Cioica: Până nu ne vom uita cântecul şi datina/Nimeni şi nimic sub soare nu ne va îngenunchea. Toate astea s-au petrecut sub faldurile Tricolorului şi ale drapelului Asociaţiei Avram Iancu, larg desfăşurate alături de prunci ai locului, în mândrele lor costume naţionale.

O vreme văratică, cu un soare divin, cu adevărat de duminica, dulce şi luminos, ne-au stat tot timpul alături.

O duminică înălţătoare. Regretasem la început că pierdusem slujba bisericii, dar, în curând, aveam să trăiesc momente de slavă şi de preamărire la fel de calde, de emoţionante şi impresionante.

Ioan Popa