Printre puținii oameni din „vechea gardă”, care ne împodobesc astăzi scrisul cu prezența lor stenică și activă (mă refer aici doar la lotul de „nonagenari”, din care fac parte Ovidiu Drimba, Gabriel Țepelea sau Mircea Malița), se numără și Dimitrie Vatamaniuc, istoric și cercetător literar de anvergură, care a lăsat urme durabile în câteva sectoare importante ale patrimoniului cultural și care, prin munca sa asiduă de documentarist, editor și bibliograf, a repus în drepturi cîteva din personalitățile de primă mână ale literaturii noastre, între care Eminescu, Agârbiceanu, Arghezi, Blaga, Slavici, ceea ce nu se poate trece cu vederea. Sărbătoritul de astăzi a rotungit de curând(25 septembrie 2010) frumoasa vârstă de 90 de ani, continuând să lucreze cu abnegație și dăruire pe terenul valorificării trecutului cultural, istoric și literar al Bucovinei natale, unde conduce un Centru academic de studii bucovinene, care și-a onorat menirea cu câteva contribuții majore în domeniu, și care a atras atenția lumii științifice europene asupra unui vast areal de studiu.
Pornit în lume din localitatea bucovineană Sucevița, unde s-a născut într-o veche familie răzeșească,tânărul dornic de studiu a urmat Școala Normală(1935-1940) și Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” (1940-1943) la Cernăuți, după care a optat pentru a face studii de filologie la Universitatea din Cluj. Cum după Diktat, Universitatea s-a mutat la Sibiu,tânărul student a petrecut anii studenției în acest Heidelberg ardelean, încheindu-și studiile după revenirea acesteia la Cluj. La absolvire a funcționat ca profesor la Dej, unde s-a și căsătorit,și cum se înscrisese la doctorat la D.Popovici, a ajuns, prin schimbările de sistem aduse de Minister, să fie doctorandul lui G.Călinescu, făcându-și susținerea cu o teză despre Popovici-Bănățeanul. Stabilit la București a ocupat apoi mai multe funcții diferite, spre a ajunge cercetător la Institutul „G.Călinescu” și de aici la Muzeul Literaturii Române, unde s-a dedicat cercetării și editării operei eminesciene, continuând munca începută de Perpessicius, alături de Petru Cretia și de alți cîțiva specialiști, pe care a dus-o la bun sfârșit, între anii 1973-1993, oferind spre publicare volumele VII-XVI din integrala eminesciană. Indelunga familiarizare cu opera poetului național a făcut să poată da publicității câteva din importantele lucrări dedicate acestuia, cum ar fi: „Publicistica lui Eminescu”,I-II,1985-1996, „Eminescu.Manuscrisele...,1988,„Eminescu.Contribuții documentare”, Galați,1993, „Eminescu și Transilvania”,l995, „Caietele Eminescu. Mitologie și document”, 1998. Cercetarea operei emnesciene se face concentric, plecând de la vatra strămoșilor poetului, care e fixată în Transilvania, în zona Blajului, unde a descoperit mai multe familii de Iminovici, până în Bucovina, la București, Viena și Berlin, astfel ca activitatea poetului să prindă contururi cât mai extinse și, pe cât posibil, probate documentar. Rezultatele muncii de eminecolog sunt atât de concludente, încât se poate vorbi de o adevărată fază Vatamaniuc în cercetarea eminesciană, mai ales că multe dintre identificările privind opera poetului(în special publicistica) îi aparțin și au fost introduse în circuitul național grație lui.
Alături de Eminescu, Vatamaniuc a fost atras de publicarea și punerea în valoare a operei lui Slavici, căruia i-a dedicat câteva studii fundamentale, „Ioan Slavici și lumea prin care a trecut”(1968) și „Ioan Slavici.Opera literară”,(1970), ca și ediția de scrieri,realizată între anii 1973-1987. Clasicul junimist transilvănean devine, prin prisma cercetărilor lui D.Vatamaniuc, un scriitor care și-a pus amprenta pe o întreagă epocă de cultură, contribuind,alături de Eminescu,la revigorarea activității societății „România jună” și organizând frumoasa aniversare a mănăstirii Putna, prilej d adevărat militantism politic.
Istoricul literar a fost dublat în permanențâă de bibliograf, D.Vatamaniuc ridicând cercetarea bibliografică, după momentul Ioachim Crăciun și Barbu Theodorescu, la parametri unei elevate funcționalități literare, care propune un model și o formă de afirmare creatoare. Avem în vedere faptul că în acest domeniu a realizat lucrările cele mai spectaculoase și că, nu știm dacă această enormă muncă de adunare de material va mai fi atinsă sau depășită de alcineva. E vorba de „Biobliografia Agârbiceanu”(1970), de „Biobliografia Slavici” (1973), „Lucian Blaga.Biobliografia” (1976)„TudorArghezi. Biobliografie”, I-II (2005), care se înscriu într-un vast proiect de remodelare documentară a literaturii române.
D.Vatamaniuc este cunoscut ca un cercetător de cursă lungă, un specialist în epoca marilor clasici și în junimismul literar și politic, junimism atât de înrudit cu tribunismul transplantat de Slavici prin „Tribuna” în Ardeal, epocă de lichidare a scrierii etimologice, de opțiune pentru alfabaetul fonetic propus de Maiorescu și de reațezare pe bazele activiste ale politicii de unificare națională. In acest sector, D.Vatamaniuc aduce experiența Bucovinei și Basarabiei( a se veda ediția „Basarabia pământ românesc,1997),dar și a Transilvaniei(Sfântul pământ al Transilvaniei,1997), reunite sub titlul mai mult decât atrăgător, ”Iubirea de patrie”(1989). Sunt ani în care omul de cultură e preocupat și de soarta românilor din afara granițelor(Românii din afara granițelor,1998)și d to ceea ce se referă la trecut și pământ românesc. Sunt ani în care excelentul bibliograf și marele patriot participa an de an la colocviul de literatură „ De la Eminovici la Eminescu”, pe care revista „Familia română” din Oradea, din al cărui colegiu de redacție făceam parte, îl organiza în fiecare an, cu o largă participare a unor specialiști din Basarabia și Bucovina, ale căror drepturi le apăram chiar și prin rezoluții, comunicate și luări de poziții, la redactarea cărora se afla alături de noi.
Anii din urmă i-au îndreptat atenția și preocupările spre statorncirea unor programe de durată asupra trecutului istoric și cultural al Bucovinei, acad.D.Vatamaniuc numărându-se printre pilonii de bază ai acestei acțiuni. In 1993 a luat ființă la Rădăuți, Centrul academic de studii consacrate Bucovinei, centru aflat sub patronajul Filialei din Iași a Academiei Române, centru condus, cu evidentă distincție și competență de D.Vatamaniuc. Prin revista pe care a inițiat-o aici, „Analele Bucovinei”, prin nenumăratele colocvii organizate pe teme de interferențe culturale, româno-polone, româno-asutriece, româno-ucrainene și româno-israelitiene etc., acest centru a devenit un adevărat avanpost pentru cultură și deschidere și cooperare internațională în Orient.Numeroasele sale comunicări și cercetări pe această temă au fost adunate nu demult într-un volum de sine stătător, volum care adună în paginile sale informate și docte medalioane, închinate personalităților și problemelor celor mai stringente ale Bucovinei, carte care poate fi socotită o veritabilă monografie a zonei de care vorbim.Nu a uitat însă niciodată de Transilvania, de Cluj și de Sibiu, orașele în care s-a format și care i-au marcat conduita în viață. Sunt locuri pe care le evocă întotdeauna cu dragoste și cu respect, așa cum reiese și din interviul de mare noblețe sufletească, pe care i-l acordă lui Constantin Hrehor, sub titlul „Intoarcerea la Cluj” și care a fost găzduit recent de revista Universității clujene, „Verso”. Informațiile prețioase pe care ni le dă aici, ne pune pe urmele generației următoare „Cercului literar”, generație din care se mai află ân viață, doar Nicolae Balotă. Chiar și din generația sa,din care făceau parte F.Păcurariu, Ion Lungu sau Ioan Oarcăsu, doar el mai deține privilegiul să-l avem contemporan.
Am evocat aci un om și un intelectual cu care am avut de-a lungul timpului numeroase întâlniri și conciliabule extrem de productive, de prietenia și de cordialitatea căruia m-am bucurat în toți anii în care am lucrat la Academia Română și de ale cărui sfaturi și îndemnuri prietenești am avut nevoie nu de puține ori. Nelipsite au fost aceste întâlniri în numeroasele mele popasuri de documentare la Biblioteca Academiei Române, unde simpla prezența Domniei Sale era o garanție de normalitate, siguranță și constanță în muncă. E, cred, omagiul cel mai frumos pe care i-l pot aduce.
Mircea POPA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu