VALENTIN MARICA, POEZII

Cuvine-se, la Iordan ...

Cuvine-se

să ţii pe ape giulgiul palmei

în locul unde Preasfântul

ducea în braţe Leul

unde s-a pus securea

la rădăcina pomului.

Cuvine-se,

aici,

să te speli cu umbră,

să nu te pierzi

când ţi se vor găti căile Lui...

Pe una curge botezul cu apă.

Pe alta,

s-a oprit botezul cu foc.

Casa pâinii

...la Beit-Lehem

Mai presus de Fiinţă,

munţii se adună în susurul pâinii,

pe când Adonis moare cu faţa la pământ.

Ispita îşi leapădă luciul...

Pe piatra scrisă de copitele asinilor

e atâta înfometare...

Începe ziua şi zorii seacă zori.

Colbul lor e şters de alunecarea fluturelui

în umbra visului.

Păianjenul întinde fiorul lacrimei

peste muchii de văzduh

şi-n peştera unde durerea caută

smirnă şi tămâie.

Din pâine cresc naosuri.

Iarba Golgotei

În cercul de apă împietrită

îmi prind mâinile...

Atârn

ca o pasăre lovită de fulger.

Îmi caut giulgiul.

În moartea Ta îmi aştern moartea.

În aura Ta visez să calc vălul morţii.

Aud cu auzul Tău...

Văd cu văzul Tău...

Ce lungă e cărarea!

În jur se leagănă

iarba rară a ultimului cuvânt.

Valentin Marica, La Fântâna Îngerilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009

Logodnă

Din rai

n-am luat decât două frunze de aur

punându-le

în vasele comunicante ale unei şoapte

Ziua şi-a dezvelit pieptul

Eram cărări prin iarbă

dâre de nisip sub oglinzile toate

Ne legam de lume

sau despărţirea de ea ardea în lumânare

Îndoiala se întinde

pe o insulă plutitoare.

Ziua cu mâinile împreunate

Iacob încetase lupta cu îngerul

Fiecare trecător fărâmiţa zori

Pentru limba valului în care se alungise umbra aripei

Numai tu aveai mâinile încărcate de noapte

Cu ceara umerilor ştergând hubloul visului

În rană licăreau boturi de animale

adulmecând crengile de apă.

Naştere din naştere

Am deschis

uşile împărăteşti ale unei margini de sat

pe când se puneau lumânări

la trunchiurile copacilor

ca să vină mai repede în iesle viaţa

În mijlocul mesei

eram susurul cinei

peste leagăn

taina dintr-o boare de strugure

se auzea ca o apă curgătoare.

Valentin Marica, Schitul numelui (L’ermitage du nom), Editura Ansid, Târgu-Mureş, 2005

Din Sus de Sat

...locul cu nucii şi via

Din Sus de Sat e fuga mea în cer

La început de lume şi de scâncet...

Sărutam ninsoarea fluturilor calzi

Prin ramuri rourate-n zvâcnet.

Erau, Din Sus de Sat, nucii şi via

Un joc de-a soarele şi de-a sărutul.

Aici îmi cuibăream în poală struguri.

Aici un înger povestea-nceputul.

Din Sus de Sat râdea...cărarea...,

Cărarea mea de lapte, fără vrajbă,

Când Dumnezeu se-mpiedica în barbă

Peste coliba mea de murmur şi de iarbă.

Din Sus de Sat mai arde foc de rai,

Sub botul vitelor, în ugere de pâine.

Pipăi veşti din linii de-orizont...

Din Sus de Satul veşniceşte-n mine.

Şi ...veneau verile, mamă!

Mireasma liniştii era lângă fântână.

În graiul apei viaţa creştea...

Din banii legaţi în colţul batistei,

Ne luai, la târguri, câte-o acadea.

Muşcate înroşeau târnaţul la amiaz’.

Cirezile în uger adunau lumină.

Sub cutele năfrămii, ochii-ţi erau îngeri,

Tăcuţi ca frunza, ca floarea de sulfină.

Cădeau stele la masa de piatră,

Alunecând pe cămăşile de cină.

Fuioare de aburi se agăţau de cer...

În faţa casei, masa de piatră suspină.

Cântec

Înger strigă peste lumi

Creşte iarbă din genuni,

Când sub muc de lumânare

Mâna sapă-n deal de sare

Piatra doborâtă-n zi...

Cine o va auzi

Deal tăiat în miez de noapte...

Cine gândul i-l socoate.

Valentin Marica, Absidă pentru ziua a treia (Poemele Zoreniului),

Editura Dacia XXI, 2010