Samuil Micu sau cuvântarea minţii

Motto: Şi îi împinge focu-n veşnicie...

(Ioan Alexandru, Origine)

O şcoală mureşeană, Liceul din Sărmaşu, şi-a reprimit vechiul nume, acela de Samuil Micu, prilej de a-l readuce pe corifeul Şcolii Ardelene în actualitatea ideilor culturale.

În capitolul De filozofie şi părţile ei, din Loghica, Samuil Micu leagă cunoaşterea „pricinilor” lucrurilor de cuvântarea minţii; invocată, în opinia noastră, să solidarizeze disponibilităţi de cunoaştere, înspre manifestarea funcţiei spirituale a Transilvaniei. Căci, în acţiunea culturală a Şcolii ardelene, nevrednicia „urâtei neştiinţe” îşi pierde contururile : „iară cei răi şi cei nevrednici să se ruşineze şi să înceapă a lepăda simţirea cea dobitocească şi a fi oameni rumâni; adecă de săvârşit...” Boieri ai minţii, ai confluenţelor culturale, strălucind în demnitatea erudiţiei, a credinţei şi sacrificiului, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, ostenesc ( ... această osteneală a mea, va spune Samuil Micu sau cu multă osteneală şi privighere) pentru portretul spiritual al omului rumân, alegându-i căi de desăvârşire. Mai târziu, scriind Dimensiunea românească a existenţei, Mircea Vulcănescu vorbea despre omul românesc.

Prin cuvântarea minţii, Samuil Micu lămureşte şi autentifică, adeverează dacă „iaste rândul bine şi cum să cade întocmit şi făcut” ; venindu-i în sprijin: trăirea de aufklarer, ridicarea la rangul profesiunii de credinţă a spunerii adevărului românesc, spiritul său enciclopedic (anticipându-l pe B.P.Hasdeu), studiile urmate la Roma şi Viena, cercetările de istorie la mari universităţi ale lumii, predarea filozofiei sau eticii la „fântânile darurilor”, cum erau numite şcolile Blajului, participarea la redactarea Supplexului, în 1791, traducerile din Sfinţii Părinţi, din Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, dar şi din Esop, Baumeister sau Marmontel, traducerea „de pre limba elinească pre înţălesul limbii româneşti” a Bibliei, 1795, pe când era ieromonah la Mănăstirea „Sf.Treime” din Blaj, scrierea unor opere ca Theologia moralicească, Carte despre descoperirea cea dumnezeiască, Dicţionarum valachico-latinum, Loghica sau Legile firii, pe lângă scrierile capitale, îndrumarea editorială a cărţilor româneşti care apăreau la Tipografia Universităţii din Buda. Fiecare secvenţă a biografiei sale culturale reprezintă parte dintr-o construcţie de mare rigurozitate ce apără cultura şi ştiinţa, iar prin acestea cinstea omenească şi legea lui Dumnezeu, cu intenţia vădită de a reverbera crezul său înspre alte biografii culturale. Când este sfinţit episcop pentru Dieceza din Oradea Samuil Vulcan, 25 octombrie 1806, Samuil Micu scrie : „De-ar da Dumnezeu Bisericii din Oradea ca episcop un om iubitor de erudiţie şi de învăţătură.”

Darul constructiv al operelor scriitorilor Transilvaniei, prin care Mircea Zaciu, în Ca o imensă scenă Transilvania, ilustra esenţa transilvanităţii, este vizibil în scrierile lui Samuil Micu, cele care „direg faptele noastre”, ducând la stabilirea adevărului. De alegerea sau osibirea adevărului şi cum să cade a citi cărţile şi a alege adevărul din ceale ce sunt scrise în cărţi, se intitulează un alt capitol din Loghica. Cuvântarea minţii şi salvarea gândului de la întunecare, dintr-un repertoriu a ceea ce Samuil Micu numea filozofia lucrătoare, pot fi concludente pentru ceea ce Mircea Zaciu, în lucrarea citată, afirma în legătură cu prima imagine a Transilvaniei, care este una gânditoare, culturală, corespunzând spaţiului de idei ale iluminării. Cuvântarea minţii din opera lui Samuil Micu ( Acest lucru cugetându-l eu, am socotit...) poate fi înţeleasă ca itinerar spre maturizarea spiritului de cunoaştere. Când se maturizează spiritul de cunoaştere, consemna Constantin Noica în Povestiri despre om, acesta devine iluminism, cu luciditatea lui lovind prejudecăţile ce dominau prea mult lumea; iluminismul, continuă filozoful, îl trimite pe om la sensul lui de fiinţă gânditoare.

Cel pe care îl considerăm primul istoric român al Transilvaniei, primul istoric modern, în aprecierea lui Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, începător al erudiţiei româneşti din Ardeal, după Nicolae Iorga, dezvoltă studiul istoriei ca descătuşare din neştiinţă, ca invincibile argumentum despre „unde şi cum s-au început şi s-au înălţat neamul rumânilor”. Samuil Micu înlocuieşte duiosele slăviri ale originii latine, cum se exprima G.Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cu pagini erudite ce recunosc istoria ca magistra vitae şi posibilitatea că mai pre lung şi mai pre larg lucrurile rumâneşti se pot scrie...

Prin Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, Samuil Micu este autorul unuia dintre cele mai grandioase acte culturale, purtând conştiinţa ctitorului, „cel mai frumos plan istoric ce fusese conceput de un român până atunci”, în numirea critică a lui Nicolae Iorga; o prezentare integrală, sigură, solemnă, a românităţii nord şi sud-dunărene, cu trimiteri la lucrări de istoriografie ale antichităţii sau la cronicari români, la date de arhivă, argumente lingvistice, mesaje ale tradiţiei, în toate dominând ceea ce Dimitrie Popovici numea spiritul cumpătat al lui Samuil Micu şi înţelepciunea cărturarului, apropiată celei cuprinse de Neculce în scrierile sale. Fundamentele scrierii privesc geneza, prima parte a acestei istorii intitulându-se Originea românilor, fiind detaliate, apoi, aproape epopeic, evenimentele provinciilor româneşti, Istoria domnilor Tării Româneşti, Istoria domnilor Ţării Moldovei şi Transilvania, relevată ca ţară a descălecătorilor. Cuvântarea minţii ( socotind cu mintea mea zisa aceaia a filosofului... ) face ca această amplă şi, în acelaşi timp, suplă scriere ( unii comentatori vorbesc despre entuziasmul gândirii autorului, ceea ce susţine curgerea narativă impresionantă) să îşi proiecteze corpusul ideatic în două variante prescurtate - variante ecou: Brevis notitia historie valachorum şi Scurtă cunoştinţă a istoriii rumânilor ; că vedem, scrie Samuil Micu, cum toate neamurile au scris lucrurile mai marilor săi şi să cuvine acestea omului care le are minte... În Scurtă cunoştinţă..., într-un theatrum mundi, se prezintă, cu o uimitoare claritate a replicii, locuri, evenimente şi personaje: Troia, Roma, moartea lui Traian, Avrelian împăratul, statutul românilor din Ardeal, pricina căderii neamului românesc, în ce pământuri locuiesc românii, scriitorii cei din români, începutul neamului românesc ş.a.m.d.

Creatorul de cultură Samuil Micu numeşte orânduială ticăloasă poziţia celor care nu vor să simţă şi să îndrepteze spre mai bine lucrurile, ci tot spre mai rău sporesc, binele cel deosebi nefiind întemeiat pe binele cel de obşte, năruindu-se înţelesul ca şi turnul cel făr de temelie şi ca şi frunza pre apă... Samuil Micu îi cere cititorului ( tu, o, cuvântătorule rumâne...) să se lepede de simţirea cea dobitocească a răului necunoaşterii, luând din osteneala şi râvna celor care dau cunoştinţă a neamului mieu... Portretul pe care i-l face lui Inochentie Micu este în acelaşi timp autoportret: „De s-au mai ostenit cineva pentru neamul său, el foarte s-au ostenit, că foarte mare dragoste şi râvnă avea...” Prin râvnă, inteligenţă, luciditate, consistenţă şi consecvenţă a studiului, zidindu-se în propria operă, Samuil Micu înnobilează un vast tarâm de spiritualitate românească, în momentul evoluat al iluminismului transilvan, cel al Şcolii Ardelene; dându-i ceea ce Eminescu va numi, mai târziu, ideea de sămânţă ( Sufletul trebuie tratat ca pământul, să i se dea (...) ideea de sămânţă - ms.2276 - ), trecând, poate, în timp, reflecţia Hyperionului lui Holderlin: Cel căruia destinul i-a vorbit răspicat, are şi el dreptul să vorbească răspicat destinului.

Destinul editorial şi critic al operei lui Samuil Micu aşteaptă ediţii critice integrale. Prea multe pagini se află în starea latentă a necunoaşterii.

Prof. dr. Valentin Marica