VIRGIL TODEASĂ: CUVINTE, APE ŞI SEMNE

În memoria mamei mele,Sofia.

Piatra sfântă

În deşertul arid,

Unde când plouă,plouă cinstit

Ca o mitralieră rotitoare

Cad pietrele parcă din soare

Îngenungheat,trupul meu
Le prinde înfrânt

Ştie că cel puţin una

E sfântă aici pe pământ!

Efebul

Vezi,

Vestala albă cu mâna-ntinsă

Aşteptând la poartă

O torţă aprinsă?

E tristă, tare tristă!

Mai vezi,

Vestala care,

Pe flăcări de balaur,

Ucigător de tristă, vine?

Aceea este hoaţa ce va aprinde

Focul devastator şi peste tot

În tine,

Iar Tristul

Este vântul sec ce-l întreţine!

Răsărit pe Târnave

În mintea mea…

De peste nisipuri

Se aud voci amestecate,

Tăcute

Ecouri de lemne lovite

De luxuriantele maluri

Ca de cuţit rostuite

În prelungirea soarelui

Se văd feţe albastre,

Livide,vopsite

Privighetori adormite cu tril ascuţit

În mintea mea,

Pe Târnave un nou răsărit…

Împietrire

Priveşte ceaţa ca o mantie scrobită

Ce s-aşează peste livada de cireşi,

Albită

Acum,închide ochii

Ca să auzi cum vine

Tot de-acolo,

Muzica profundă de albine,

Încet,apoi,

Să vezi din iarbă cum se urcă-ncolonată

Spaima surdă pe spinare de furnică,

Şi liniştea

Cum tace în ochii mei de frică.

Sosirea de aur

Drumeţul nu este recunoscut

După traseul ce-l parcurge,

Nici după rucsacul cu merinde

Sau luciul calului fălos ce-l duce

Nici după frunte,piept cu platoşă

Sau trofeele din braţele măririi,

Ci după ceea ce-l aşteaptă

La capul drumului parcurs,

Dar,mai ales, după aurul sosirii-

Nisipul din clepsidra ce s-a scurs

Nomadul

Se mai văd focuri…

Şi ape peste întinsuri…

Şi albe păsări pe deasupra,

Şi soarele-n Lumină

La orizont,vorbind încet cu Tine…

Şi iată-mă,pe mine,Doamne,

Tropăind bezmetic pe cărarea care vine!

Limita

Stăpânul focului

Este acela

Care-l poate stinge

Şi nu vântul ce-l aprinde

Îar Mai Marele focului este

Nefocul

Sacru,

Aşa precum, singură,

Tăcerea face loc

Cuvântului!

Oameni ca mine

Văzând atunci

Câmpurile întinse,

De ape cuprinse,

A spus:

-Să fie liberi!

Iar aceştia

S-au născut

La Blaj

Pe această Câmpie!

Revoluţie

Se spune că

Regele

În ţara lui,

Lega

Nodurile

Şi se mai spune,

Că uneori,

Cai năzdrăvani

Încălecaţi de Zmei

Nesupuşi

Le dezlegau

Patria,câmpul libertăţii

Lângă fiecare soldat,

Sus pe soclu arde focul

Iar pe câmpu-acesta curge

Picături de nobil sânge

Fiecare dalbă floare

Este un soldat din soare

Vezi tu,ochiul meu cum plânge?

Pescar pe Târnave

Peste frunze

Atinse de vânt

Şi coarne întinse de bourel

Văd cum apare o gaură neagră

Zvârcolind vierme de peşte

În cârlig de oţel

Mai văd în lapte de cer

Soare muşcând prada de noapte

Atârnată în ciocul curbat

De alb porumbel

Şi-un peşte imens

Vorbind singur-

De toate,

Puţin despre el…

Pudoare

Au plecat toţi

Rămânând stejarul

Şi umbra frunzei

Ca un semn al tristeţii eterne

Singurătatea groparului

Este întreruptă de către

Nebunul

Care-i smulge lopata

Grăbit să-şi acopere

Chipul împietrit

Al morţii.

Poetul

Toţi ştiu,

Numai poetul spune!

El nu minte,

Nu trădează,

Nu te părăseşte-

Doar pleacă să spună.

Poetul nu este din lume

Ca o himeră cu gheare tăioase

Găseşte seminţele harului

Scobind sacul cu fructele

Lumii acesteia

Nu este câine de vameş,

El vede cu orbii

Şi n-are culcuşul acasă

Cultivat fiind,

Nu hăpăie seara la masă

Şi mai ales

Nu cârteşte,

Poetul vă spune!

Cuvântul

Iau cuvântul acesta

Şi-l voi pune în genunchi

Privindu-l fără să mişc,

Mut şi ghemuit în mine

Voi aştepta fulgerul,

Tăcerea lui,nobleţea,

Apoi,

Cu sabia pe umăr

Lângă îngeri,din iubire:

-Ridică-te, Cuvânt al meu,

Ridică-te,Sire!

*

Cuvinte, ape şi semne- acesta este titlul grupajului de versuri închinat mamei sale, Sofia, de către profesorul-poet Virgil Todeasă, premiat la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” şi nu numai, cu apariţii lirice în reviste ca: Discobolul, Paşii Profetului, în Caietele Blaga ,Blajul,etc.

Ce se vrea acest titlu? În primul rând o chemare la sondarea unui univers ce înconjoară pe fiecare creator,de la râu, la ram.

Cu ajutorul cuvântului care nu o dată este „pus în genunchi” privit ca pe un prunc,înveşmântat ca un voievod cu „sabia pe umăr” pentru a degaja nobleţe şi frumuseţe.

Odată cuminţit în pagină „el nu minte”, „nu trădează” ,rămâne o sămânţă a harului, un culcuş al celor sfinte, pentru că el poartă o stea în frunte: respiraţia poetului,ca un nufăr plutind pe ape, ca un buchet de semne, ce degajă o anumită pudoare cu fiecare atingere.Şi această degajare este un altfel de culcuş, de ape şi semne, în care cititorul îşi poate îndemna sufletul să poposească puţin.

Poetul, astfel, rămâne „stăpânul focului” ce-şi trece liniştea, neliniştea, răbdarea, într-o speranţă a certitudinilor, peste „spaima surdă” a contemporaneităţii.

Virgil Todeasă face infuzii de semne în apele tot mai limpezi ale cărţilor sale cu ieşire la mare.

Blajul are nevoie de asemenea cărţi, iar Silvia Pop, prin „Astra blăjeană” ştie să le fructifice, buchet de merinde pentru Târnave,luat ca segment liric în care profesorul Virgil Todeasă, autor al mai multor cărţi de poezie,este mereu pâine omenească cu liniştitoare imagini, metafore. Şi e bine, pentru că ni le trimite sub formă de „Ape şi semne”, benefice cuvinte.

Spre cinstea lui!

Ion Mărgineanu