IOAN POPA, Înapoi, în rai

Hoinar pe cărări pustii, lungi şi ostenitoare, în căutarea unui colţ al fericirii şi-al liniştii pe pământ, poposesc, mai de fiecare dată, pe-aceleaşi meleaguri înduioşătoare ale vremilor de demult, ale aducerilor aminte cu parfum ameţitor, în lupta cu anii, şi ei copii neastâmpăraţi ai timpului, totul făcându-se mai frumos, mai încărcat de iubire şi de farmec. Tot ce preţuiesc acum cu atâta tărie începe să mă doară gândind la caierul tot mai împuţinat, pe sfârşite, al timpului dăruit de Providenţă, în încleştare cu care omul, de când îi lumea asta şi pământul, n-a avut, nu are şi nici nu va avea altă şansă decât cea a învinsului, întreaga existenţă petrecându-ne-o sub spectrul biruinţei finale. Cât de amăgitoare poate fi iluzia asta, atrăgându-ne zi de zi, ceas de ceas, cu proiecţiile ei grandioase, aureolate de culori vii şi pastelate! O adevărată fata morgana!

Mă văd iarăşi cuprins în iureşul atâtor fapte, la care - în ciuda alcătuirii mele defel avantajoase, de arătare hieratică, suplă şi lividă, de curând desprinsă parcă dintr-o icoană bizantină - ţineam cu tot dinadinsul să iau parte, cei mari oricând fiind în stare să treacă peste mine fără să le pese. Se vede că şi eu eram asemenea tuturor celor mici urmând, ori stânjenind?!, pe cei mari în tot ceea ce făceau, încredinţat de bună seamă de preţiosul meu folos. Că altminteri, la ce-aş mai fi făcut-o?

Domnu Fojică, dascălul şi dirigintele meu din şcoala generală, mă preţuia mult pentru sârguinţa mea la carte. Şi-atunci, cum să mă lase el deoparte, bunăoară, la piramidele ce le făcea la întrecerile sportive din cadrul complexelor FGMA şi GMA (devenite mai târziu Spartachiadă şi Daciadă), instituite pe la începutul anilor ’50 ai veacului trecut, când se puneau şi bazele noii orânduiri democrat-populare? Şi când întreaga suflare era datoare a se angaja trup şi suflet într-această măreaţă lucrare, în care mulţi au şi crezut cu-ntreaga lor fiinţă. Aşa că şi eu mă vedeam obligat a mă pregăti cu toată sârguinţa ca să fiu gata, cu toată puterea şi priceperea, pentru muncă şi apărare. Drept urmare, îmi găsea un loc pe potrivă în formaţia asta, plăcută de altfel lumii la vedere, agăţându-mă pe undeva, mai pe la o margine, unde rămâneam aninat ca o frunză-n vânt, fără a pricinui prea mare apăsare celor de jos, de la bază. Aici era locul lui Dragomir de la Capu Dealului, mult mai mare şi mai solid decât noi şi chiar şi decât Domnu - crescut în voie, fără de griji şi oprelişti, în sălbăticia lor de la hodaie, în stare să poarte zece ca mine în spinare - şi al Aniţei din ungheţ cu trup de femeie-nchelmată, dar şi al Soricăi din Broşteni, nu mai puţin împlinită, naltă şi bine clădită, la care jinduiam şi eu, costelivul de mine, trezit fără de voie la viaţă de-o fiinţă lăuntrică miraculoasă, căreia nu-i găseam nicidecum leac şi alinare. Pe ăştia puteai clădi o lume. Căci nu citeai pe faţa lor nici cea mai mică încordare ori sforţare, ca semne ale neputinţei, chiar şi atunci când Domnu o înălţa cu alte şi alte rânduri suprapuse, de se minuna lumea: Tulai, Doamne, da’ cum pot sta atâţa, unii peşte alţî? auzeai pe câte una şoptindu-şi fără de vrere în colţul năframei, în vreme ce surata de alături o completa nu mai puţin contrariată şi ea: Ui, mâncu-ţi inimuţa, cum stă ăla, adică eu, numa aninat acolo sus! - mie, auzindu-le, chiar crescându-mi inima de bucurie. Mai ales că întrecerile astea nu se făceau aşa în gol, fără de spectatori, la ziua pusă curgând lumea puhoi, câtă frunză şi iarbă, de prin satele din jur, de la Broşteni, Păuca şi Cergău, la Ohaba, Secăşel şi Colibi să vadă şi să se-ntreacă. Şi satele aveau pe atunci oameni mulţi, nu ca acum, vorba unui hâtru de pe la noi, când azi-mîne nu mai putem tăia nici porcul de Crăciun că nu are cine să-l mai ţină, doar cu nişte bătrâni vlăguiţi şi neputincioşi.

Şcoala, curtea şcolii, terenul de sport din Lunca Morii gemeau de popor, mulţimea alergând de la una la alta, nemaivăzând şi nemaiauzind aşa ceva. Cu câtă sete arunca grenada Domnu Jilu de-i fâlfâia coada prin văzduh mai ceva ca aripile cocoarelor brăzdând în târziul toamnei, în unghiuri desăvârşite, cerul către apus. Curtea şcolii nu-i era îndeajuns cât era ea de mare, lumea urmărind-o proiectată pe albastrul siniliu al cerului până ce pica pe undeva prin brusturii din marginea terenului comunal al taurilor, vecin cu şcoala, de unde noi, cei mici, eram datori a o recupera fără întârziere şi a o preda altui aruncător, nici unul însă de tăria şi puterea lui Domnu Jilu, dascălul nostru, cu trup vânjos şi plete-n vânt.

Din clasa cu uşi duble ieşi biruitor Onoriu, feciorul popii, doar cu ceva mai bun în ani ca mine. Bătuse la şah pe cineva în faţa căruia, la un moment dat, era gata-gata s-o bucteze. Noroc cu o atingere neinspirată a unei piese, asupra căreia ar fi vrut să revină, conştient de urmare, dar odrasla popească îl atenţionă hotărât: piestuşe! Drept urmare, biruinţa îi aparţinu. Acum noi îl ascultam făloşi, chiar dacă vorbele lui ne erau de nepriceput, pe limba franţuzului expresia asta, piece touche, vrând a însemna piesa atinsă ( care, după normele jocului, se mută obligatoriu). Dezlegarea am găsit-o mult mai târziu, pe măsură ce am deprins şi eu tainele jocului minţii şi al raţiunii, ani şi ani purtând-o nedesluşit în memorie. Cum neclară mi-a fost şi o alta, de astă dată mare fiind, auzită într-un local pe litoral în aşteptarea unui loc la masă: o clipă vă rog să fac mizanplasul, ni se adresă băiatul în alb-negru. Îmi încordasem auzul. De auzit am auzit bine. Dar ce-o fi vrând a zice el cu mizanplasul ăsta? Îmi explicase în fugă că trebuie să facă ordine, curăţenie pe masă ş.a. Şi totuşi, de unde aşa ceva? I-am dat încetişor de urmă ajungând la expresia, iarăşi din limba lui Voltaire, mis-en-place, adică pus în loc, zicându-mi nu de puţine ori de ce n-oi fi fost oare dascăl de altă specialitate! Fără atâta frământare de limbă şi zicere românească!

Dar, să revenim la ale noastre.

Cât de hazliu mi se pare acum felul în care se desfăşurase proba de alergare. Alergare de masă, adică de popor mult, cu cât mai mulţi la start, cu atât mai reuşită întrecerea. Că doar asta cereau şi pentru asta fuseseră create FGMA-ul şi GMA-ul! Nu că dictonul latinesc Mens sana in corpore sano nu ar mai fi avut valabilitate, ci doar aşa, că de latini nu mai era îngăduit a se vorbi într-acel timp păcătos al obsedantului deceniu. Astfel că se prezenta la linia de pornire mulţime de fete şi feciori din sat, şi nu numai, în hainele cu care veniseră de-acasă, în rochii lungi de diftin sau barchet ori în pantaloni de stofă, mai cu seamă din piele de drac, cum i se spunea ăsteia, trainică şi rezistentă mai ceva ca pielea necuratului. Că cine avea costume de sport pe atunci?! Şi tare scumpe mai erau leliţele desculţe, în portul lor neaoş, fluturându-le poalele pe traseul indicat, prin jurul şcolii sau al terenului de sport din luncă, după cum era şi proba, mai lungă ori mai scurtă, de viteză ori de rezistenţă, după cum aş zice eu acum. Şi, Doamne fereşte, să nu se fi poticnit vreuna, să producă vreo busculadă, că era circul de pe lume în lipsa dedesubturilor .Cât de mare mi-a fost mirarea când cei de la Cergău Mic au apărut, veniţi parcă dintr-altă lume, din cucuruzul popii, de la marginea terenului, pe post de vestiar, în echipament adecvat, chiloţi albi şi tricouri roşii, ghete şi jambiere colorate pentru meciul de fotbal. Ca să nu mai zic de pudoarea făcută zob, în excesul de sfiiciune, de o asemenea ţinută în rândul mulţimii, care-i admonesta şi-i bălăcărea în fel şi chip: Oameni mari, mânca-i-ar ruşinea să-i mânce, dezbrăcaţi în chelea goală! – în vremea ce de alături venea completarea: Nu v-ar răbda maica sfântă cu goliciunea voastă cu tot! Şi, după o cruce scurtă, îşi mutau degrabă privirea de la ei, furându-i totuşi cu coada ochiului, aşa neruşinaţi cum erau. Pe cine şi pe unde aveau cei de peste deal de-i propulsa atât de neaşteptat pentru sătucul acela de schei şi români, e de mirare şi acum. Aveau o fanfară vestită, bănzi, cum îi ziceau ai noştri, cu care cobora deseori la noi în sat să cânte lumii. Acolo, pe treptele făgădăului, se instalau şi dădeau glas cântecelor doinite ori de joc, cu care rupeau inima alor noştri. Se prindeau la învârtite şi haţegane, desculţi cum se aflau, de cum toba şi fligornul porneau în sunet ritmat încât de piatră să fi fost nu se putea să rămâi locului. Mi-aduc aminte cum muma, ca să poată juca şi ea măcar un joc, mă dăduse în grija Brotoaiei, vecina noastră mai vârstnică, să-şi stâmpere oleacă sufleţelul. Dar, ţi-ai găsit-o, muma luată de altcineva la joc, şi nu de tata! Dus cu lucrul pe la Chefere, pe la Braşov în anii aceia! Drept e că nici în braţele tatii n-o puteam vedea, darămite într-ale altuia!

Echipa de fotbal avea, pe lângă echipamentul de pomină, şi o organizare riguroasă, cu oameni stabiliţi pe posturi, cu beci şi halfi, cu extreme, interi şi centru înaintaş, de care noi nu auzisem până atunci. De portar ştiam şi noi, dar de celelalte… Noi jucam la grămadă, înainte năvală să dăm gol, şi înapoi, când veneau ceilalţi buluc peste noi să dea ei gol. Ai noştri jucau în haine de stradă, ca şi la celelalte întreceri, cei mai mulţi desculţi, Ţăranu (botezat astfel de vecinul său, Vistian, la jocul De-a popoarele, şi-aşa rămânându-i până-n zi de azi numele, prea puţini ştiindu-i-l pe cel adevărat) lovind mingea cu degetul mare al piciorului drept încovoiat spre înăuntru mai ceva decât cu spiţul ghetei. I se vindecase de-atâta lovit nu ştiu cum, că nu-l mai durea şi nici nu i se mai scrântea, aşa cum păţeam noi mai totdeauna. Şi-avea ăsta o fugă, de rar cine se putea ţine de el. Dăruiţi cu calităţi native, ai noştri au făcut faţă cu bine şi parcă nici nu pierduseră, aşa sălbatici cum se arătaseră la început în faţa celor civilizaţi de peste deal. Până când şi terenul de sport fusese trasat, pe lună, în noaptea de dinaintea jocului. Şi-a Sfântului Ilie!

La trântă încă se dădeau lupte mari - lupte doar cu braţele sau în brăcinare, curelele pantalonilor devenind obiecte importante la stilul ăsta – atrăgând şi însufleţind pe toţi cei de faţă, strânşi roată în jurul lor, undeva mai pe la marginea curţii, pe unde iarba nu era tocită de puzderia de copii. Că şi aşa, căderea celui învins, cu potrivnicul peste el, pe pământul dur – saltele? aş, de unde? - nu prea dădea bine, iar dacă puneai la socoteală şi ruşinea înfrângerii…

Se pornise tot pe atunci şi munca de culturalizare a maselor populare. E drept iarăşi că şi aveau ce lumina la starea în care se aflau bieţii truditori ai pământului. Nu tu radio, nu tu carte, nu tu film, nu tu muzică, în afara patefonului şi a clarinetelor lui Riciu şi Purcel, nimic altceva. Lume dornică de toate, dar cine să i le aducă, să i le ofere.

Începuse să apară echipe artistice cu cântece şi dansuri, cele mai multe altele decât ale noastre, în costume de cazaci, mie astea tare plăcându-mi cu coloritul lor roşu-aprins, dar şi cu cântece nemaiauzite, unele de o duioşie fără seamăn, aduse de pe-acolo, de prin stepa cazacă: Hai iubiţii mei tovarăşi,/Împreună să cântăm/Şi să spunem o poveste/Cu o fată de pe Don./Era o fetiţă blondă/Ce iubea pe un cazac,/Se-ntâlniră-n zorii zilei,/Într-o zi pe neaşteptat./El venise la fântână/Să-şi adape calul său,/Ea fugise şi ajunse,/Apucând de gâtul său./De atunci fetiţa noastră/De cazac s-a-ndrăgostit/Şi din dimineaţa-ceea/La fântân-a tot venit…Povestea lungă, cu final dureros, mă impresiona peste măsură. Tulburătoare erau şi altele precum, Suspină Niprul, melodia şi versul (aparţinând bardului ucrainian al eliberării naţionale şi sociale, Taras Sevcenko) cu fiorul lor lăuntric răscolindu-mă până-n adâncuri: Suspină Niprul şi se zbate,/Vântul vuieşte ne-ncetat,/Se-ndoaie sălcile înalte,/O vijelie s-a iscat…sau minunatele cântece ruseşti, Serile la Moscova, Kalinka, Katiuşa, până chiar şi cel închinat fetei lui Stalin, Suliko, mângâindu-ne plăcut auzurile, noi neştiind nimic din tâlhăriile conducătorului atât de iubit de pe-atunci. Vorba glumei: Trei nemţi fac o fabrică, trei ruşi fac un cor, trei români fac… Mioriţa. Interpretate de-o fetişcană suplă, cu păr auriu, căzut în bucle pe umeri, şi de cine mai ştie, ele ne erau aduse alături cântecelor noastre dragi, tot mai sugrumate însă, să facă loc celor noi. Cum şi dansurile lor, pentru noi imposibile, zic eu acum, din poziţia aceea a statului pe vine, cu salturi şi rostogoliri nemaivăzute, veneau să se-alăture pe moment jocurilor noastre de când lumea, ca în final poate chiar să le ia şi locul.

Venise, aşadar, în sat, tot în scopul ăsta, şi cea dintâi caravană cinematografică. Minune a minunilor lumii! Să vadă sătenii pe semeni de-ai lor lucrând, mai ales prin colhozurile sovietice!, cântând şi jucând acolo, sus, pe peretele ce ţinea loc de ecran, era aproape de necrezut, ba încă mulţi nici nu vroiau să audă de aşa ceva zicând că ăia îs cu cine nu trăbă, cu necuratu, drajile mele!

Cocoţate pe duba caravanei, megafoanele trimiteau peste sat muzică, când săltăreaţă, înviorând inimile, când domoală, de genul celor de mai sus, alinând durerea, asemeni unui cor de îngeri intonând un imn ceresc în amurgul vioriu, de basm, de la Purpura. Peste toate însă, glasurile surorilor Avram de la Poplaca Sibiului răsunau ca ale nimeni altora unduind de-a dreptul impresionant melodioasa Vară, vară, primăvară, urmată de săltăreţul joc al feciorilor întorşi de la arat cu flori mândre-n pălărie. Chiuia lumea strânsă la locul prezentării filmului, mai niciodată acelaşi. Depindea locul ăsta, de fiecare dată, de înţelegerea cu autorităţile sau de stăpânii în curtea cărora adăstau.

Întâiul film văzut de mine, atâta cât l-am văzut, s-a rulat într-o sală de clasă, cea mai mare, de altfel, de la Şcoala din Sus. Acolo ne grămădisem sub peretele dinspre biserică, din fundul încăperii, cei mai mici să vedem şi să auzim nestingheriţi ceea ce ni se dădea, că la serbările ce le prezentau cei mari, domnişori şi domnişoare aflaţi pe la şcoli prin oraşe, nu ne avea nimeni grija, cu prea puţine alegându-ne. Aşa, ca să fim siguri, ne ocupaserăm locurile cele mai înaintate cu putinţă, sub ocrotirea şi oblăduirea Doamnei. De unde să bănuim noi ce ne rezervă locurile acelea atât de înfipte în problemă, vorba unuia cu funcţii de pe la noi.

Porni filmul, raze de lumini trecând peste capetele noastre, ale spectatorilor, fără a le pricepe rostul. Destul că pe perete altă lume îşi vedea de toate ale ei, fără a ne băga pe noi în seamă. Asta până la un loc doar, când, un zdrahon de femeie, aflată pe semne în sfadă cu alte surate ale ei, răzbunându-se, fac eu legea acum, nu găsi altă soluţie mai bună decât a le opări cu apă fierbinte. Apucă un polonic imens şi, cu mâinile amândouă, cu o sete nebună de răzbunare, deşertă lichidul clocotitor peste potrivnicele ei. Nu ştiu dacă peste ele o fi ajuns, dar peste noi, cei câţiva din faţă, nu a ajuns. Că nu i-am dat răgaz, luând-o cu toţii la sănătoasa din calea ei, înainte de a-i simţi tăria fierbinţelii. Ce avea ea cu noi să ne opărească fără de vină?! De-abia ne-a potolit şi ne-a adus Doamna înapoi, la locurile noastre, încredinţându-ne că nu vom mai păţi nimic de-acum încolo. Uşor de zis, că, la scurtă vreme, o locomotivă uriaşă, sau poate numai nouă celor ce-o priveam de jos în sus părându-ni-se aşa, venea spre noi, de undeva de mai departe, într-o viteză ameţitoare, încât de-abia am mai avut timp cât să-i fugim din cale. De-a una la muma acasă. Doar din Valea lui Sin mai veneam într-o aşa fugă până acasă, ameninţat de furtună, să mă ascund sub plapumă şi perini, tot ce găseam prin încăpere grămădind peste mine, să nu văd şi să nu aud tăria fulgerelor şi bubuitul asurzitor al trăsnetelor. În zadar încerca ea, mama Marie, să mă încurajeze cu vorbe pe potrivă, că de voia Domnului n-ai unde te ascunde şi altele asemenea, cu astea mai degrabă speriindu-mă de vreme ce nici în casă nu mai găseam ascunziş, nu mai aveam siguranţă. Când mă văzu muma atât de înfricoşat, mai că nu ştia ce să-mi mai facă: Lasă, dragu’ mumii, că dau io cu gura de Doamna! Să vă ducă ea la proştii de-aştea! Mă luă cu binişorul şi, mângâindu-mă pe creştet, la pieptul ei, ocrotit şi ferit din calea relelor, mă alinasem şi mă potolisem degrabă. Cu Doamna nu ştiu de-o mai fi povestit, că doar fuseseră într-o clasă, destul că pe mine mă îmbunase şi mă împăcase şi toate erau bune şi frumoase, încât a doua zi aş fi fost în stare s-o iau de la cap. Şi curios, namila asta venea buluc peste toţi, că ori din ce parte ai fi privit-o, într-acolo venea. De-aceea au fugit se pare şi cei din partea cealaltă a sălii, şi ei văzându-se ameninţaţi ca şi mine. Cine-şi putea explica ce şi cum se petrece. Fenomenul l-am regăsit mai târziu în operele pictorilor impresionişti, obţinut fiind printr-o tehnică de îmbinarea culorilor, prin raportul dintre lumini şi umbre, dar şi prin perspectiva largă, deschisă a plein-air-ului, edificator părându-mi-se în acest sens tabloul lui Nicolae Grigorescu, Carul cu boi, admirându-l îndelung într-una din sălile Muzeului de Artă al României. Am băgat, nu fără surprindere, de seamă cum, prin efecte ale luminii, carul se-ndrepta spre mine privind tabloul şi dintr-o parte şi dintr-alta a sălii, apreciind atunci măiestria autorului în stabilirea şi imprimarea perspectivei, a tehnicilor şi principiilor impresioniste de realizare.

Când proiecţia s-a făcut pe peretele dinspre drum al Şcolii din Jos, spectatorii şezând în picioare în largul drumului, nu se mai punea problema vreunui atac ori pericol, că de aici odată eram acasă, la doi paşi fiind de noi. Dar n-am mai avut parte de aşa ceva, de astă dată cei de pe perete având treabă mai mult c-o găină ce nu se lăsa prinsă, pe care se chinuiau să pună mâna, s-o jumulească, sărmana de ea, ca apoi să se ospăteze, în ciuda altuia, a soţului adevărat, ce suferea de o boală cumplită, de gelozie, acesta fiind, de altfel, şi leit-motivul peliculei, punctat mereu de cântecul: Foaie verde ca neghina/Gelozia, bat-o vina!

De-abia când am luat pentru a treia oară parte la vizionarea unui film, în curte la Cula lui Gruia, de astă dată, vizavi de Cănţălarie, nimerindu-se aceleaşi imagini văzute cu ceva mai înainte, am priceput de-a binelea cum devine chestiunea asta a geloziei. Ca să constat cu mintea de-atunci că totuşi nu-i o joacă, nu-i chiar de ici de colo o asemenea situaţie, chinuitoare, în stare să te scoată din minţi, om mare şi zdravăn la minte căzând răpus, necondiţionat, la picioarele ei. Sigur, de regizor sau scenarist nu putea fi vorba, căci nimeni nu-şi punea întrebări de genul cine şi cum l-a realizat, chiar şi cei mari interpretând mai degrabă totul prin intervenţia unei forţe supreme, un deux et machina, aş zice acum.

Amintiri… Amintiri…

Cu fiecare din ele răsărind în sufletu-mi pustiu un dor nestins după raiul cel sfânt al minunatei copilării!

Ioan Popa