PLANTE ÎN FOLOSUL SĂNĂTĂŢII

DE LA LECUIREA EMPIRICĂ LA FITOTERAPIA MODERNĂ

În medicina actuală profilactică şi curativă, alături de chimioterapie, este tot mai apreciată bioterapia, terapia naturală complexă, în care-şi au locul lor plantele medicinale, legumele, fructele (seminţele), remediile homeopatice, apiterapeutice, fizioterapia, balneologia, evitarea mediului poluat şi a sedentarismului. Din cele mai vechi timpuri, omul a folosit pentru existenţa sa resursele naturale, provenite din lumea vegetală şi animală. Pe parcursul a numeroase generaţii care s-au succedat, el a reuşit să identifice pe lângă plantele comestibile şi pe cele care aveau efecte benefice pentru sănătatea sa, pentru vindecarea rănilor şi tămăduirea bolilor; precum şi pe cele toxice (folosite în otrăvirea săgeţilor cu care vânau animalele pentru hrană).

Se apreciază că întreaga evoluţie a dezvoltării umane este legată de arta vindecării bolilor, de folosire a plantelor în tratarea diferitelor afecţiuni (Muntean L.S., 1990, Plante medicinale şi aromatice cultivate în România, Ed. Dacia, Cluj-Napoca., E. Grigorescu şi colab., 2001, Index filoterapeutic. Ed. Cautes Iaşi etc.).Până în urmă cu un secol, circa trei sferturi din preparatele farmaceutice erau realizate din produse vegetale, apoi medicamentele de sinteză au ajuns să deţină o pondere mai mare, iar plantele medicinale erau considerate de unii „fosile terapeutice”. Interesul pentru terapia cu produse farmaceutice obţinute din plante este în continuă creştere, din a doua parte a secolului trecut, datorită faptului că acestea sunt mai compatibile cu organismul uman, fiind mai apropiate din punct de vedere metabolic şi mai uşor de tolerat decât medicamentele de sinteză. Orientările actuale în medicină sunt grefate tot mai mult pe utilizarea fitoterapiei (tratamentul cu produse farmaceutice obţinute din plante), limitând exploziva folosire a medicamentelor de sinteză la stric­tul necesar. Fitoterapia constituie o reală posibilitate în terapeutica mo­dernă, alături de chimioterapie, fizioterapie şi balneologie, electroterapie, igiena alimentaţiei etc.

În zilele noastre, pe glob, se apreciază că circa două treimi din populaţie face apel la fitoterapie (pentru diferite afecţiuni) şi că circa jumătate din produsele farmaceutice au la bază plante medicinale, sau au în compoziţia lor principii active extrase din plante (alcaloizi, glicozide, uleiuri volatile etc.), fiind folosite în tratamentul unor boli grave de inimă, stomac, sistem nervos etc (E. Păun şi colab. 1986, 1988, Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate. vol. I şi vol. II, Ed. Acad. Române, Bucureşti, L.S. Muntean şi colab. 2007, Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca etc.). Istoria medicinii îşi are originea din timpuri străvechi, o dată cu începutul folosirii plantelor de către om. Civilizaţiile umane care s-au succedat, şi-au adus fiecare contribuţia la cunoaşterea şi utilizarea unui număr tot mai mare de plante medicinale. Numeroşi învăţaţi din antichitate până în zilele noastre, au consemnat în scrierile lor însuşirile medicinale şi modul de utilizare a numeroase plante. Paralel cu dezvoltarea chimiei, a fost posibilă şi cunoaşterea substanţelor active (principii active) din plante. Identificarea plantelor cu efect terapeutic a parcurs un drum greu, presărat cu multe victime, deoarece multe din ele sunt şi plante otrăvitoare. În toate ţinuturile există specii de plante toxice, care luate intern în diferite cantităţi produc intoxicaţii severe, delir sau chiar moartea Vindecarea bolilor prin folosirea plantelor a devenit o îndeletnicire, constituind unul din pilonii medicinii şi farmaciei, cu o importantă funcţie socială. Această îndeletnicire de vindecare a suferinţelor umane şi-a fundamentat apoi un suport material şi o bază ştiinţifică. De la primele începuturi ale lecuirii bolilor până la medicina savantă de astăzi, meşteşugul vindecării suferinţelor umane nu s-a putut despărţi de plantele medicinale (E. Coiciu şi G. Racz, 1962, Plante medicinale şi aromatice, Ed. Academiei Române Bucureşti etc.). Cunoştiinţe despre plante au fost transmise din generaţie în generaţie, iniţial verbal, apoi în scris, primele documente datând din epoca sumeriană (mileniile IV-III î.Ch.), akadiană (mileniul III î.Ch.) şi babiloniană (mileniile II-I î.Ch.). „Medicina şi farmacia sumeriană ne-au lăsat prea puţine remedii materiale, dar.... au dat lumii simbolurile care au asigurat alchimiei hermetismul de prezentare peste 2000 de ani, contribuind efectiv la sistemul de prezentare prin formule convenţionale a chimiei actuale” (U. Stănescu şi E. Grigorescu, 1994, Acta Phytotherapica Romanica, nr. 0, p. 9-16.). Vechile civilizaţii umane şi-au adus fiecare contribuţia lor la cunoaşterea şi utilizarea unui număr tot mai mare de plante medicinale. Din orientul antic, de la asiro-babilonieni şi egipteni, de la greci şi romani, de la popoare care au trăit înaintea erei noastre, ne-au rămas urme arheologice şi scrieri care atestă vechimea folosirii plantelor în scopul vindecării bolilor. Se apreciază că plantele folosite ca medicament de popoarele antice au ajuns la cca 12.000 de specii (E. Coiciu, 1967, Plante medicinale şi aromatice de perspectivă, C.D.A., Bucureşti). Utilizarea unui număr însemnat de plante în vindecarea celor mai felurite afecţiuni încă de la începuturile civilizaţiilor umane a devenit treptat o îndeletnicire care a contribuit din plin la dezvoltarea farmaciei şi medicinii (R. R. Paris 1978, Plantes medicinales et phytotherapie, XII, 3, 240-243., F. Crăciun şi colab., 1976-1977, Farmacia naturii, vol.I şi II, Ed. Ceres, Bucureşti, Tămaş M. şi colab., 2005, Ghid pentru recunoaşterea şi colectarea plantelor medicinale vol. I, Flora spontană, Ed. Dacia, Cluj-Napoca etc.).

În India. Referiri la plantele medicinale se fac în celebrele "Vede" (cărţile sfinte), elaborate între 4500-1600 î.Ch. şi unde sunt citate piperul, arboraşul de stricnină etc. (A. Radu, 1974, Botanica farmaceutică, EDP, Bucureşti). Scrieri ulterioare, detaliază remediile băştinaşilor şi constituie baza medicinii antice indiene. Una din cele mai vechi mărturisiri privind existenţa unei ferme miniaturale de plante medicinale şi utilizarea lor în tratamentul unor boli, au fost relatate în scrierile indiene.

În China. Întemeietorul medicinii tradiţionale chinezeşti este considerat împăratul Sen Nong (2784 î.e.n.). El a trimis misiuni pretutindeni pentru a colecta mostre de plante şi minerale, cărora le verifica el însuşi calităţile terapeutice. Astfel, s-a alcătuit "primul tratat de farmacologie chinezesc, în care erau înscrise 365 de droguri, în majoritate de origine vegetală" (G. Brătescu, 1970, Medicina chineză, în Istoria medicinei universale,
Ed. Medicală Bucureşti, 89-108). Chinezii foloseau anestezia cu plante (inhalări de măselariţă, frunze de cânepă şi alte medicamente), pentru calmarea temporară a durerilor sau înainte de operaţii.

Asirienii şi babilonienii au întocmit cu cca 5000 de ani î.e.n. un dicţionar de plante medicinale şi au înfiinţat în oraşul Ninive o grădină de plante aromatice şi medicinale. Din vestigiile aflate în British Museum din Londra, reiese faptul că asirienii cultivau macul încă din anul 2700 î.e.n. şi foloseau menta încă din anul 1200 î.e.n.(O. Cosocariu, 1986, în Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate, vol. I, Ed. Acad. RSR, Bucureşti, cap. I-III).

În Egiptul antic. Literatura medicală este inclusă în cinci papirusuri cuprinzătoare şi două de mai mică însemnătate. Unul din cele mai cuprinzătoare documente medicale din antichitate (cunoscutul Papyrus Ebers) cuprinde peste 200 de plante medicinale (I. Banu, 1970, Medicina egipteană antică în Istoria medicinei universale, Ed. medicală, Bucureşti, 59-80). Papyrusul Ebers (document care datează din anul 1550 î.Ch.), a fost găsit în mormântul unei mumii, iar în prezent se află în păstrare la Universitatea din Leipzig. Descoperirea Papyrusului de la Ebers în Egiptul antic, relevă faptul că încă cu 1550 de ani î.e.n. erau cunoscute peste 200 de specii de plante folosite în tămăduirea bolilor (E. Păun, 1995, Sănătatea Carpaţilor, Ed. F & D Still Commerce, Bucureşti). Papyrusurile Egiptului antic consemnează numeroase reţete cu plante medicinale (coriandrul, ricinul etc.).

În Grecia antică. Cel mai mare medic al antichităţii, Hipocrat din Kos (460-375 î.e.n.), considerat "părintele medicinii", a descris 236 plante medicinale (V. Velican, 1965, Plante medicinale, în Fitotehnie, vol.II, Ediţia II, Ed. Agrosilvică). El a pus bazele medicinii raţionale, a susţinut rolul naturii în vindecarea bolilor, medicului revenindu-i sarcina de a ajuta natura. Hipocrate a arătat că "nevoia a învăţat pe om arta de a vindeca bolile" şi că trebuie mai întâi de toate a nu vătăma (“primum non nocere”). Aristotel (384-322 î.e.n.), marele gânditor al antichităţii, a cărui operă reprezintă bazele multor ramuri ale ştiinţei; Theophrast (372-287 î.e.n.), discipol al lui Aristotel, naturalist şi filozof, numit "părintele botanicii" (a descris peste 500 specii şi grupuri de specii), Dioscorides (sec I e.n.), autor al unei vaste botanici medicale şi alţi autori antici, şi-au adus contribuţii însemnate în această ramură a ştiinţei (K. Sfikas, 1979, Medicinal plants of Greece, Efstathiddes Group Athens etc.). Dioscorides în opera sa “De materia medica” (Despre materia medicală), descrie numeroase “droguri” de origine vegetală (rădăcini, ierburi, seminţe etc.), fiind considerată una din cele mai importante lucrări din antichitate “sursa cea mai utilizată în materie de farmacologie” (C. Vaczy, 1968, Acta Mvuzei Napocensis, V, 59-74).

În Roma antică. Sunt notabile, în domeniul de referinţă, lucrările lui Cato (234-149 î.e.n.), autor al unui tratat despre agricultură; Varro (116-27 î.e.n.), autor a numeroase cărţi, între care şi cele de agricultură (“Res rusticae” – Economia rurală); Columella (sec.I e.n.), autorul tratatului “Despre agricultură”; Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) şi a altor autori. Lucrarea lui Plinius cel Bătrân intitulată "Naturalis historia" (apărută în jurul anului 77 e.n.) cuprinde 37 de volume, din care o parte sunt dedicate botanicii medicale şi cuprind prezentarea a numeroase plante medicinale. Galenus (130-210), medic şi farmacist grec, a trăit şi creat la Roma de la vârsta de 30 de ani, s-a ocupat în mod special de fitoterapie şi este considerat “părintele farmaciei”, în opera sa fiind prezentate 473 medicamente vegetale (S. Izsak, 1970, Farmacia, în Istoria medicinii universale, Ed. Medicală Bucureşti, 615, 643 etc.).

În perioada Renaşterii. Printre savanţii de renume, care s-au ocupat în perioada Renaşterii şi de plantele medicinale se numără şi Theophrastus Paracelsus (1493-1541), profesor la Universitatea din Basel, care a introdus aplicarea chimiei în fitoterapie şi a arătat că nu planta întreagă, ci substanţa activă pe care o conţine este cea care vindecă, denumind-o "arcanum" sau "quinta esentia", prefigurând astfel noţiunea de "principiu activ" ce avea să fie utilizată în epoca modernă.

Bazele adevăratei cercetări ştiinţifice în domeniul fitochimiei, precum şi a principiilor active din plante au fost puse de chimistul şi farmacistul suedez C. W. Scheele (1742-1786), care extrage din plante substanţe cristalizate (acizii malic, citric, oxalic etc.). În dezvoltarea fitoterapiei şi a interesului pentru plantele medicinale, un moment remarcabil l-a constituit izolarea morfinei (1806) şi utilizarea ei în calmarea durerilor, a alcaloizilor din cornul secarei şi a celor din Vinca etc. În fitoterapie, o contribuţie însemnată a avut-o Linné, înlesnind dezvoltarea farmacognozei (numită în vremea sa "materia medica"), indirect - prin lucrările de nomenclatură ştiinţifică - şi direct, prin lucrările de specialitate: "Plantae officinalis", "Amoenitatea academicae", în opt volume (considerate ca bază a farmacognozei ştiinţifice), "Materia medica" (cuprinzând 563 specii vegetale utilizate şi astăzi). A descoperit noi plante medicinale şi a înlăturat din farmacopeea timpului său numeroase leacuri mistice (M. Alexandriu-Peiulescu, M. H. Popescu, 1978, Plante medicinale în terapeutica modernă, Ed. Ceres, Bucureşti etc.).

În epoca modernă, fitoterapia şi cercetările în acest sens, cunosc o nouă dezvoltare. Progresele în domeniul perfecţionării metodelor de extragere, identificare şi stabilire a structurii chimice a compuşilor organici produşi de celula vegetală, a condus la descoperirea de noi substanţe naturale de importanţă bio-medicală (I. Ciulei şi colab., 1993, Plante medicinale, fitochimie, fitoterapie..., Ed. Medical Bucureşti). În prezent circa jumătate din produsele farmaceutice ale industriei chimico-farmaceutice au la bază plante medicinale, la care se adaugă numeroase produse utilizate la prepararea ceaiurilor în diverse industrii (alimentară, cosmetică etc.) (P. Ionescu Stoian şi E. Savopol, 1977, Extracte farmaceutice vegetale, Ed. Medicală, Bucureşti).

În zilele nostre, după cum artă E. Grigorescu, 1994 (Acta Phytotherapica Romanica, nr. 1, iulie-decembrie, p. 3), „80-85 % din populaţia globului se tratează încă cu ajutorul remediilor empirice, tradiţionale, dintre care cele mai multe, aproximativ 90 %, sunt obţinute din plante. Mai mult, statisticile cele mai recente demonstrează că 45 % din medicamentele în uz la ora actuală sunt obţinute din plante, reprezintă derivaţi de semisinteză ai unor substanţe pure izolate din materialul vegetal sau sunt sintetizate industrial după metode biologice”.

În ultimii ani, la scară mondială, au utilizări în fitoterapia empirică şi cultă circa 20 de mii de specii de plante medicinale şi aromatice (E. Păun şi A. Mihalea, 1981, Practica farmaceutică, 43-53), din care cu utilizare mai largă sunt circa 230 de plante. E. Grigorescu şi colab., 2001 op. cit., arată că din cele circa 400.000 de specii vegetale existente pe pământ (după unii autori), maximum 20.000 de specii au fost încercate (cercetate) de om în fitoterapie, ceea ce conduce la concluzia că în anii care vin, regnul vegetal va furniza omenirii încă multe soluţii în sfera medicamentului. După alte aprecieri, din cele circa 20.000 de specii utilizate în fitoterapia tradiţională, numai circa 1100 de specii au fost studiate, iar speciile din care se izolează substanţe pure, utilizate apoi la prepararea unor medicamente moderne, nu depăşeşte 250 de specii (U. Stănescu şi colab. 2002, Bazele farmaceutice, farmacologice şi clinice ale fitoterapiei,, vol. I. Ed. „Gr.T. Popa” UMF Iaşi).

Practicarea fitoterapiei în zilele noastre trebuie să aibă o bază ştiinţifică, să se sprijine pe cunoştinţe temeinice de fitochimie şi sisteme de tratament moderne. Din păcate, fitoterapia (metodă consacrată pe baza unei tradiţii seculare), a fost „de multe ori exclusă, discreditată, din cauza exagerărilor unor observatori naivi, superficiali şi fără o pregătire ştiinţifică” (A. Radu şi E. Andronescu, 1984, Vademecum fitoterapeutic, Ed. Medicală, Bucureşti). Încă mai există numeroase „lucrări” (broşuri) de „popularizare a fitoterapiei (fitoterapie vulgarizată), scrise de persoane care au prea mică tangenţă cu fitochimia şi fitoterapia”, la care se adaugă existenţa unor „fitoterapişti neşcoliţi”, care reprezintă „adevărate pericole sociale pentru sănătatea şi viaţa bolnavilor, mai ales pentru a celor disperaţi” (V. Istudor, 1998, Farmacognozie, Fitochimie şi Fitoterapie. vol. I Ed. Medicală Bucureşti). Trebuie ştiut că produsele de origine vegetală nu sunt în totalitate lipsite de toxicitate. Sunt numeroase principii active foarte toxice (digitalicele, aconitina, alcaloizii din cornul secarei etc.), care în doze de câteva mg până la un gram, pot provoca moartea. Aceste principii active devin medicamente numai când sunt precis dozate sub formă de produse farmaceutice.

Fitoterapia (termen introdus pe la mijlocul secolului al 20-lea) „este astăzi bine delimitată şi considerată, pe drept cuvânt o ramură a farmacoterapiei care dispune de mijloace proprii de tratament, specialişti formaţi în această direcţie, publicaţii de profil, manifestări ştiinţifice de sine stătătoare” (G. Rácz, 1994, Acta Phytotherapica Romanica, nr. 1, p. 10-11). Acelaşi autor arată că fitoterapia „poate fi inclusă şi în medicina naturală (naturistă) prin caracterul medicaţiei de care face uz”, însă faţă de alte compartimente din cadrul medicinii naturale (naturiste), fitoterapia „nu apelează la alte metode diagnostice, decât cele folosite în medicina din toate timpurile, inclusiv şi cea contemporană”.

Medicamentul fitoterapiei din zilele noastre „nu-l mai reprezintă nici infuzia şi nici decoctul sau tinctura, ci, tot mai mult, extractul uscat standardizat, extractul special sau, uneori, chiar numai o fracţiune separată din acest extract, toate realizate în unităţi de producţie strict specializate” (U. Stănescu şi colab., 2002, op. cit.). Extractele astfel obţinute, reprezintă „adevărata materie primă”, utilizată în industria farmaceutică pentru obţinerea medicamentelor, care pentru a corespunde cerinţelor actuale, urmează rigorile de „prelucrare, condiţionare, analiză şi control” ca şi medicamentele de sinteză, deoarece în funcţie de modul de prelucrare al produsului vegetal (cu o anumită compoziţie chimică) se pot obţine „materii prime” cu diferite compoziţii chimice, din care pot rezulta „medicamente de şi cu calităţi diferite”. După cum menţionează U. Stănescu şi colab., 2002, op. cit., „numai o fitoterapie modernă poate avea pretenţia să-şi cucerească importanţa şi locul în arsenalul terapeutic pe care l-a pierdut în ultimul secol în competiţia cu chimioterapia, revenind parte componentă (şi nu alternativă sau complementară) a medicinii actuale, care nu poate supravieţui în afara unei fundamentări ştiinţifice”. Trebuie arătat faptul că, în multe situaţii principiile active din plante (cele cu acţiune puternică, între care heterozidele cardiotonice, alcaloizii etc.), sunt considerate tratamente de bază şi nu adjuvante în terapeutica modernă (O. Bojor şi O. Popescu, 2000, Fitoterapie tradiţională şi modernă., Ed. II-a. Fiat lux Bucureşti), fiind practic soluţiile în tratarea a numeroase suferinţe umane. Aceasta nu exclude chimioterapia, care a adus şi mai aduce o contribuţie însemnată la menţinerea stării de sănătate a omului. Boala, inamicului numărul unu al vieţii, trebuie combătută cu toate mijloacele profilactice şi curative de care dispunem: atât chimioterapice cât şi bioterapice (V.T. Geiculescu, 1986, Bioterapie. Reţete medicale fără medicamente chmioterapice, Ed. Stratifia şi Enciclopedică, Bucureşti). Produsele biologice între care şi cele obţinute din plante medicinale „îndeplinesc trei funcţii importante: profilaxie, prim ajutor şi tratament”, pe când medicamentele de sinteză sunt doar mijloace de tratament (în situaţii de prim ajutor şi urgenţă). Fitoterapia şi în general medicina naturistă „asigură o stare bună de lungă durată, deoarece ţine seama de stilul de viaţă a unei persoane şi o abordează ca pe un tot-corp, minte şi spirit-, netratând doar simptomele patologice” (J. Alexander şi colab., 2004, Sănătatea cu tratemente naturiste (trad) Reader`s Digest, Bucureşti).

Fitoterapia ştiinţifică este şi va rămâne o ramură de bază a ştiinţelor medicale, fiind susţinută de dezvoltarea altor ştiinţe, între care chimia organică şi biochimia, farmacodinamia şi farmacologia celulară, microbiologia şi virusologia etc.

Prof. univ. dr. Leon Sorin MUNTEAN

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină

Veterinară Cluj-Napoca