Cuvântul care (ne) zideşte, îngerul şi puterea credinţei în lirica lui Valentin Marica

(fragmente)

„Numai rană a tăcerii e cuvântul ce-l rostim” (Lucian Blaga)

A scrie despre lirica lui Valentin Marica este ca şi cum ai scrie despre lacrima lui Dumnezeu căzută adânc pe sufletul imaculat dar rănit. Bucuria cuvântului se revarsă preaplin în tristeţea sensului şi sublimul poetic. Născut la 9 decembrie 1949 la Zoreni, loc paradisiac pe care-l va evoca deseori (mai ales în recentul volum, Absidă pentru ziua a treia. Poemele Zoreniului), Valentin Marica este un poet religios a cărui lirică sensibilizează şi impresionează pe cititorul contemporan, pe cel îndepărtat de trăirea religioasă dar readus, prin lectură, mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de rugăciune, mai aproape de sensul vieţii şi de esenţa ei. Scriitor, poet, critic literar, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, doctor în filologie, editor senior la Radio România, Studioul Teritorial Târgu-Mureş, Valentin Marica realizează prin volumele sale de versuri un adevărat templu în care păşeşti sfios şi doar prin rugăciune: Metanii, Vecernii, Laguna umbrei, Secantă la ochiul mimozei, Cruci în deşert, Aluviuni-Alluvia, ediţie bilingvă română-engleză, Ziua canonului, În naosul râului, Manuscrisul de jad, Mâini de alint (versuri pentru copii), Schitul numelui, ediţie bilingvă română-franceză, Ceasornic de lut, Îndurarea amiezii, Absidă pentru ziua a treia. De asemenea, Valentin Marica este autorul câtorva importante volume de publicistică literară, dintre care semnalăm Vânători de inefabil. Interviuri literare, În apa Duhului şi Conjugarea verdelui, dar şi iniţiatorul unei importante Serii de carte, Exemplarium, publicate de Centrul de Studii Literare „Grigore Vieru” Târgu Mureş la Editura „Cezara Codruţa Marica”, fiind publicat deja primul volum intitulat Grigore Vieru – Dimensiuni critice.

Religios până în cele mai adânci straturi ale conştiinţei poetice, Valentin Marica scrie îngereşte în poeme cu îngeri despre făpturi îngereşti. Paradoxul liricii sale este tocmai oscilarea între purificarea fiinţei prin suferinţa supremă şi bucuria fiinţei prin regăsirea ei în credinţă şi în rugăciune. Poemele lui Valentin Marica sunt expresii ale trăirilor lăuntrice cathartice prin care sufletul caută izbăvire şi mângâiere, dar în acelaşi timp sunt rugăciuni ale sufletului însetat de prezenţa şi iubirea divină, de Cuvântul mântuitor. Nu doar titlurile vo Cuvântul care (ne) zideşte, îngerul şi puterea credinţei

în lirica lui Valentin Marica

lumelor sau poemelor mărturisesc aceasta, ci înseşi vibraţiile cuvintelor care se rostogolesc în sufletul cititorului transfigurându-l.

Axa tematică a liricii sale este Cuvântul prin care (ne) zideşte şi întăreşte credinţa. De altfel, el este punctul de pornire al operei, volumul de versuri „Metanii” din 1997, deoarece „răstignit CUVÂNTUL sângerează...”, el este puterea credinţei „să ţii într-o mână Muntele / să ai pe Munte Cuvântul / să fii / în cuvânt / aşteptare / să îngenunchezi pe o frunză / ce pare palma lui Iisus / Apele toate vor curge / spre Cuvântul tău”. El este înălţare şi trecere în spiritual deoarece „prin cuvânt / nu mai poţi trece / decât atârnându-ţi trupul de cer”. El este pradisul terestru din Zoreni, satul natal, „prima îmbucătură de pâine / a cuvântului meu”. Este taina inimii încarcerate în cerescul clipei: „Cuvântul / se retrage în cochilie de melc / după ce a crezut / că picură din lună”. Cuvântul este iubire şi suferinţă supremă pentru că „numai în cuvânt ştiu că sunt viu”, este „fulger în iulie”, pentru că „Valul arde / litera numelui tău / Nisipul caută / aburul cerului / Cercul mâinilor tale / se face cuvânt / în frunza cea verde”. Ca şi la Ioan Alexandru, Cuvântul este viu, este speranţă în înviere, suferinţă şi iertare, fiindcă „n-avem timp decât pentru înviere” (I.A.) iar „înainte de a rosti cuvintele / ar trebui să ne facem semnul crucii / cu fiecare cuvânt / timpul se ghemuieşte într-o picătură de sânge ...”

Eul liric este sfâşiat de suferinţa care îl purifică neîncetat în netezirea drumului spre îngeresc („sunt ca un Isus căzut de pe cruce ... / Peste cămaşa de in a infinitului / se învârte o singură frunză / ca un fluture de lampă” ) dar şi în conturarea unei biografii pe care firea umană o acceptă necondiţionat în cuvintele stinse, blagian vorbind, de „marea trecere”: „Dacă m-aş ruga / să te mai naşti o dată fiul meu / l-aş supăra pe Dumnezeu / Mai bine / te mângâi încă o dat’ / cu dâra de sânge a cuvântului înecat”.

Volumul „Vecernii” aduce nuanţe noi şi inedite. Eul liric se confesează şi încearcă un (pseudo)dialog întru rostirea Cuvântului viu. Persoana a II-a impune o prezenţă constantă care simbolizează fie Mireasa-Fecioară, fie Lacrima căzută adânc în inimă, fie pe Dumnezeu, căutat necontenit în rugăciune, fie firul de iarbă, fie „poetul nepereche” evocat în paginile paralele din „Jurnalul de zaţ”. Căutarea cuvântului nu se pierde în simple „exerciţii poetice”, ci aduce cu sine profunde meditaţii lirice asupra sensului existenţei noastre efemere, a clipei ce ne surprinde între tragic şi sublim, între măreţie şi neputinţă, între viaţă şi moarte. „Vecernii” sunt rugăciuni ale fiinţei care se caută în Celălalt, în dialogul inimii dintre „Faţa de lut / a tatălui / alungită pe bulgări de nori ... / rămânându-i în umbra fiorilor / mâinile răstignite ...” şi cea care „În jocul de-a ascunselea / căutai / linia orizontului... / Te-ai legat la ochi / cu rochia de mireasă / O floare / se desface în zăpezi ...”. Simbol al purităţii şi candorii, Mireasa este pentru eul liric şi „ultimul alint”, deoarece „Mă voi închide / în rochia ta de mireasă / Rana / se va lega în fir alb / la trecerea / peste piscul apelor / - ultimul alint”. O artă poetică de o rară profunzime religioasă parafrazând Evanghelia Iubirii o regăsim în rugăciunea lirică rostită sub semnul sfârşitului iminent: „Aud Cuvântul din urmă... / Mă las în mâinile tale / Oare îţi sunt fiu... / Un înger / îmi fărâmă întrebarea / peste cumpăna drumului ... / La judecată / voi veni mai întâi cu Cuvântul...”.

Suferinţa christică o întâlnim şi în alte volume. În cartea de poeme „Ziua canonului”, răstignirea sufletului este îngemănată cu „aburul cuvintelor” care „închide ochiul în mal”. Suferinţa este supremă şi devine „liman fără de cer”. Eul liric mărturiseşte că „La hotarul ierbii / nu mai întind cărări de împăcare / urcă zarea pe cruce / în sârma ghimpată a auzului / cad fructe amare / balansul mâinii / şterge / învelişul de flori”. Şi totuşi, el are puterea de a se ruga pentru iertare. „Iartă-le lor...” este poemul în care cuvântul nu mai poate fi strigat pentru că s-a umplut de izbăvire prin iertare. Tema crucificării, a purtării propriei cruci, se regăseşte în numeroase poeme şi este asociată deseori cu firul de iarbă, cu spicul, cu frunza sau crucea în deşert: ”în orbita firului de iarbă / cade / un tremur de cer” tot astfel cum „calea se îneacă / unde nu ai pus / ochii închişi ai stelei / ţintuind mirarea-n / crucea lui Iisus” sau cum „hlamida ierbii” îmbracă împărăteşte neprihănirea şi puritatea unui suflet de copil: „Prin fereastră de iarbă / rostogoleşti jucării / în ochii lor / apele / vor dezveli / leagăne albe / păpuşa cu mâinile rupte / dimineaţa e / în burţile supte / lumina la o parte s-a dat / se despleteşte iarba / peste păcat”. Simbol al primăverii, mărţişorul însuşi devine crucificat „Zăpada / adumbreşte / fruntea lumânare / şi se duce / urcă / cuvântul pe cruce”. („Mărţişor”)

„Cruci în deşert” sunt poeme-capodopere izvorâte din dorul de veşnicie, o eternă reîntoarcere la primordiale lacrimi, psalmi de taină ai inimii zăvorâte şi rănite, dar cuprinse şi mângâiate de Iubirea divină. Crucificarea este axa în jurul căreia gravitează o galaxie întreagă de imagini poetice. În ceasul de Înserare, în Rugă de vecernie, Duminica dăruieşte „potirul cununii de spini” , iar de „patrafirul cuvintelor” este legat „capătul lumii”. Fiinţa îşi trăieşte clipa de Respiraţie pentru că: „În iederă / supravieţuieşte cerul”. Muzica sferelor, universul kantian se risipesc o dată cu „Surparea punctului cardinal”, iar „Molima soarelui / sfâşie / crucea / Unde să mai cadă / piatra cântătoare”. Genunchii sunt aplecaţi în rugăciune şi „vidul tremură” pe „pânza lacrimei”, sfâşierea lăuntrică părând imposibil de suportat. Şi totuşi puterea credinţei este biruitoare în ciuda faptului că plânsul inundă fiinţa eternizându-i lacrima căzândă pe mâinile încrucişate în rugăciune: „În aburul durerii / ţâşnirea păsării / paşii /apăsând / coviltirul hainei priviri / Sub mâinile / cruce / înnegrindu-se / urletul secetei / lângă paharul / în care / tremură lacrima”. Iisus este însă aproape, mângâierea este izbăvitoare, când „se surpă dimineaţa din cuvânt”, El şopteşte „Nu te teme / gratiile sunt mâinile mele”. Dostoievski spunea că „iadul este neputinţa de a mai putea iubi”. Izgonirea din dragoste pare însă mai dureroasă decât izgonirea din rai, pentru că numai Iubirea poate învinge totul, iar lipsa ei este distrugătoare; la Valentin Marica la ceas de „cină târzie” se întâmplă ca „Prin crucea mâinilor / trece un cerb / izgonit dintr-o dragoste”. Dragostea este rănită, iar „Crucea / e malul vidului”.

La „Fântâna Îngerilor” este un volum de poeme scrise în Ţara Sfântă în timpul pelerinajului mai-iunie 2008, volum publicat la Casa Cărţii de Ştiinţă în 2009. Valentin Marica trăieşte pas cu pas o călătorie emoţionantă în „chinoviile cuvintelor” care se lase acoperite cu „giulgiul” diafan al iubirii. Credinţa vie îşi strigă iertarea arătând cu mâna spre cer şi implorând: „Iartă-mi, Doamne, netezimea degetelor... / N-am frământat destul strugurii pământului, / până la luciu, / până la strigăt, / dar / ştiu să arăt cu mâna spre cer”. Rugăciunea este senină şi binecuvântată: „Ţi se cuvine răsufletul meu, / când văd cum se face picătura de mir.../ Pironit în veşnicia Ta, / nu voi mai plânge în somn... / Mă naşte, din nou, tăcerea”. În „poienile Fericirilor” eul liric se refugiază. Liniştea cuprinde sufletul care retrăieşte întâlnirea cu cei dragi, pe care-i simte aproape, tatăl, fratele, mama şi mai ales Cezara, care „iese-n calea şirurilor de îngeri... / Pui de om în pui de cer”. Rugăciunea este purificatoare şi închide-n sine nădejdea de înviere, credinţa în viaţa eternă. Şi cu toate acestea un sentiment de regret macină fiinţa: „Prea târziu am băut vinul măslinilor / Sunt numai ţărână, / Neamintindu-mi lacrima spicului”. Cuvântul se preface în iarba crucificată ea însăşi („tremurul crucii / în tremurul ochiilor mei / apasă iarba cuvântului”) iar căutând fântâna lui Iacov eul liric are sentimentul propriei răstigniri a suferinţei supreme, a fiinţei însetate de Apa Vieţii: „Urc pe crucea răsăritului de apă... / Azi, eu voi fi răstignitul / pe mal. / Suliţa îndoielii îmi străpunge coasta cuvântului”.

„Poemele Zoreniului” sunt un cântec suav de dragoste purtând dorul de Paradis. Publicat de curând, volumul sensibilizează la maxim fiinţa căutătoare de Dumnezeu şi de semeni. Umplut la nesfârşit de Acasă, sufletul se confesează. Trăirile lirice marchează profund fiinţa renăscută din satul veşniciei (de esenţă blagiană), acolo unde măicuţa cea iubită scrie copilului ei adevărate poeme ale vieţii creştine, pilde nepreţuite de dragoste şi smerenie.

M-am regăsit cu toate fiinţa în aceste Poeme şi nu pot decât să mulţumesc aceluia care, dăruindu-ni-le, s-a revelat, sfâşiat lăuntric dar biruitor întru nădejdea Învierii, ca un un poet, cum ar spune Lucian Blaga, „contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, un autentic şi foarte valoros poet religios.

Maria -Daniela LORINCZI