ONOMASTICA

Onomastica este o disciplină ştiinţifică asupra conţinutului căreia nu a existat de la început un consens. Numele ei provine de la adjectivul onomastic,-ă însemnând „privitor la numele proprii, în special la numele de persoane”. Ca substantiv, onomastica [provenind din adjectivul onomastic,-ă (cf. fr. onomastique, gr. onomastikos „referitor la nume”)] denumeşte, pe de o parte, acea ramură a lingvisticii sau o ştiinţă de graniţă, de contact, al cărei obiect de studiu îl constituie originea, formarea şi evoluţia numelor proprii, iar pe de alta, „totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă”[1].

În germană, pentru termenul ştiinţific onomastică se folosesc termenii Namenforschung, Namenkunde, Onomastik. În Kleines Wörterbuch sprachwissenschraftlicher Termini[2], cele trei sinonime sunt glosate astfel[3]: „ştiinţa care se ocupă cu cercetarea oricăror nume (de persoană, de locuri etc.), a semnificaţiei lor, a modului lor de formare (fonetică, morfologie, derivare şi compunere), felul în care au luat naştere (etimologie, origine, vechime), răspândire teritorială şi alte probleme asemănătoare”.

Până nu demult, în literatura noastră de specialitate, onomastica se limita la studiul numelor de persoane. Semnificative în acest sens sunt titlurile unora din lucrările unor savanţi ca Nicolae Drăganu (1884-1939) şi Ovid Densusianu (1873-1938). Astfel, primul îşi intitula opera sa fundamentală, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933, iar al doilea prezenta, în faţa studenţilor săi de la Universitatea din Bucureşti, în anul universitar 1928-1929, cursul Probleme de toponimie şi onomastică.

Cu timpul, în sfera onomasticii au fost încadrate în afara numelor de persoane, cele de locuri şi chiar cele de animale[4].

În momentul de faţă, onomastica tinde să încorporeze toate numele proprii: nu numai pe cele de persoane, de locuri şi de animale, ci şi: termenii astronomici (Marte, Jupiter, Orion etc.), nume mitologice (Zeus, Odin etc.), numele personajelor literare (Trahanache, Caţavencu, Pristanda etc.), numele diverselor instituţii, organizaţii, asociaţii etc., numele unor mijloace de transport (avioane, vapoare, trenuri), numele evenimentelor istorice, titluri de opere literare, ştiinţifice şi artistice; nume de ziare şi reviste; numele punctelor cardinale; nume de vânturi, uragane şi cicloane; numele unor construcţii şi clădiri, poduri, hoteluri, restaurante, hanuri, mori etc[5].

Însă nu toţi cercetătorii sunt de acord cu includerea tuturor grupelor pe care le-am menţionat în categoria numelor proprii. Rezerve mai mari s-au exprimat în special în privinţa numelor generice şi individuale ale produselor industriale, a numelor etnice, chiar a plantelor, care denumesc, după cum se ştie, obiecte unice. Toată lumea consideră însă că numele de persoană, de locuri şi de animale sunt nume proprii.

După cum s-a văzut, termenul onomastică are două accepţiuni fundamentale: 1. de ramură ştiinţifică ce se ocupă cu studiul numelor proprii şi 2. de totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă, fapt ce producea uneori confuzii. S-a simţit, de aceea, nevoia unei diferenţieri terminologice între „inventarul numelor proprii” şi „disciplina care le studiază”. De aceea, s-a propus ca prin onomastică să se înţeleagă numai „ştiinţa care se ocupă cu studiul numelor proprii”, iar pentru „totalitatea faptelor şi fenomenelor de onomastică” să se utilizeze termenul de onimie, punct de vedere acceptat de lingviştii din fosta U.R.S.S., de cei din fosta Cehoslovacie, din fosta R.D.G. etc[6].

Interesul mai mare acordat numelor de locuri şi celor de persoane a dus la crearea unor ramuri noi în cadrul onomasticii: a toponomasticii sau a toponimiei şi a antroponomasticii sau a antroponimiei. În ultima vreme, se vorbeşte tot mai mult de o altă ramură a onomasticii, care se ocupă cu studiul numelor de animale: zoonimia.

Deocamdată, să reţinem că onomastica este acea „ramură a lingvisticii care studiază legile generale ale apariţiei, evoluţiei şi funcţionării numelor proprii dintr-o limbă”[7].

O problemă esenţială a onomasticii teoretice o constituie stabilirea raportului dintre numele proprii şi numele comune (sau apelative). Numele proprii şi apelativele (numele comune) formează vocabularul unei limbi[8]. Ele se află în raporturi foarte strânse şi delimitarea exactă dintre ele este adeseori foarte greu de făcut.

Între numele proprii şi apelative există o serie de trăsături comune, dar şi deosebiri esenţiale. Aşadar, ce e specific numelor proprii, în comparaţie cu apelativele? Altfel spus, ce le deosebeşte? O primă deosebire constă în chiar funcţia, în chiar rolul lor. Rolul numelor proprii este de a identifica, de a individualiza. Numele proprii denumesc fenomene, obiecte (în sensul larg al termenului, unice, individuale [Einzelbezeichnungen, Individuum], iar apelativele: clase de obiecte, noţiuni generale. Numele proprii concretizează, pe când numele comune generalizează. În depistarea numelor proprii trebuie să pornim de la general la particular, de la abstract la concret.

Luând ca exemplu numele Erich Müller, Horst Naumann[9] stabileşte următoarele caracteristici: nume pentru o fiinţă omenească; membru al unei familii cu numele Müller; trăieşte unde se vorbeşte germana; purtător al unui nume de persoană de origine germană foarte uzual; purtător al unui nume de persoană care provine dintr-o denumire de ocupaţie. Acestea sunt elementele generale ale tuturor celor care poartă numele de familie Müller. Prenumele Erich ne spune că este vorba de o persoană de sex bărbătesc. Pentru a-l identifica însă pe Erich Müller trebuie să recurgem la particularităţile individuale: vârsta, anul, luna, ziua naşterii, starea civilă, profesiunea, domiciliul. Şi în cazul numelor de locuri se procedează la fel. De exemplu, Bucureşti: numele unei aşezări omeneşti, oraş, oraş mare, aşezat în Europa, în sudul României, capitala României[10].

Astfel, termenul Mont Blanc se deosebeşte, sub raportul sensului referenţial, de Himalaia sau Bucegi prin faptul că obiectul desemnat în primul caz reprezintă „un masiv muntos, situat în Alpi, fiind cel mai înalt masiv din Europa (4810 m)”, trăsături improprii celorlalte două referente, deşi ele aparţin aceleiaşi sfere noţionale. În cuvântul Hanibal, prin extragerea elementelor diferenţiale ale obiectului desemnat, „om politic şi conducător militar cartaginez” (243-183 î.e.n.), „învingător al armatelor romane în bătălia de la Cannae”, obţinem un sens referenţial strict individualizat, pe care nu-l întâlnim, bunăoară, în cazul lui Caesar (Caius Iulius Caesar), tot „om politic şi conducător militar”, dar roman (şi nu cartaginez), din altă perioadă istorică (100-44 î.e.n.), „învingător al galilor etc.”[11]

După mulţi cercetători[12], numele proprii nu exprimă noţiuni. Pentru numele proprii, în special pentru antroponime, nu este caracteristică corespondenţa dintre nume şi obiect, adică între nume şi persoană. Observăm că numele de persoană, în special numele de botez şi numele de familie, au pierdut legătura semantică cu apelativele din care provin. Astfel s-a ajuns ca nume de familie precum Moraru, Fieraru etc. să fie purtate acum nu numai de persoane care se îndeletnicesc cu astfel de ocupaţii, ci şi de funcţionari, electricieni, avocaţi etc. În limba latină Valentinus însemna „puternic, sănătos, tare”, Clementus „bun, blajin”, Felix „norocos, fericit”, nume date de părinţi, prin care aceştia îşi exprimau dorinţa ca progeniturile lor să fie puternice, bune sau norocoase. Dacă şi astăzi se dau asemenea nume copiilor, părinţii le aleg după alte criterii. Valentin poate fi un copil bolnăvicios, Clement(e), un om rău, dur, iar Felix sau Felician, un copil ghinionist în viaţă.

Aceeaşi neconcordanţă între nume şi obiect (referent)o putem constata, uneori, şi în cazul toponimiei. Toponime ca Dealu, Valea, Grui, Izvoare denumesc aşezări omeneşti sau unele ca Satu-Mare, Târgu-Jiu, Târgu-Mureş etc. nu se mai aplică unor sate sau unor târguri, ci unor oraşe mari, capitale de judeţ.

Pentru stabilirea numelor comune, drumul străbătut este invers: de la concret la abstract, de la particular la general. Prin urmare, într-o direcţie are loc o tot mai mare generalizare şi abstractizare, o lărgire a sensului.

În afară de aceasta, numele proprii au şi o funcţie administrativ-juridică sub care vor fi înregistrate oficial obiectele denumite. Tocmai în aceasta rezidă şi una din premisele constituirii claselor de nume. Formarea claselor de nume a făcut ca „sensul” numelor proprii să slăbească din ce în ce mai mult, ca până la urmă, în foarte numeroase cazuri, acesta să dispară complet.

Numele proprii sunt o categorie istorică. Ele apar, evoluează şi se modifică în funcţie de necesităţile societăţii.

Diferenţierea funcţională dintre numele proprii şi apelative a reclamat o diferenţiere formală: numele proprii se scriu cu iniţială majusculă, apelativele cu iniţială minusculă.

Numele proprii sunt fixe şi, adeseori, au o grafie diferită de a celor comune: cf. morar, dar Morariu, Murar, Murariu, Moraru etc., rotar, dar Rotariu, Rotaru, curechi, dar Cureteanu (< Curechi pronunţat [cureť] + -eanu), secăşan, locuitor al satului Secăşeni, dar Secheşan cu reflectarea pronunţiei locale, Izghireanu < Izgăreanu < Izgar.

O altă diferenţă constă în posibilitatea onimelor de a fi traduse sau nu. În cazul toponimelor majore, acolo unde sensul apelativului din care provin toponimele respective este încă viu, numele respective pot fi traduse: cf. germ. Schwarzwald / rom. (Munţii) Pădurea Neagră, engl. Black Forest sau engl. Rocky Mountains cu echivalentele în rom. Munţii Stâncoşi, în germ. Felsengebirge. Aşa ceva nu e posibil la numele de persoană. Numele de familie german Kirchberg nu-l vom putea reda prin engl. Churchill sau germ. Neuhaus prin it. Casanova[13]. Astfel de procedee au fost folosite însă la maghiarizarea numelor româneşti din Ardeal. Nume de familie ca Negru, Albu, Micu, Croitoru, Măcelaru, Neamţu etc. au devenit Fekete, Feher, Kiss, Szabó, Meszaros, Nemet etc., iar prenume ca Ion, Nicolae, Valentin, Gheorghe, Grigore au devenit Janos, Miklos, Balint, Győrgy, Gergely etc.

Dar numele proprii şi apelativele au şi o mulţime de elemente comune. Şi unele şi altele se încadrează în diverse moduri în uzul zilnic al limbii. Se ştie, apoi, că aproape fără excepţie, numele proprii provin din nume comune. În evoluţia lor spre nume proprii, apelativele au urmat căi diferite, dar toate au pornit din aceeaşi necesitate determinată istoric şi social: nevoia de individualizare, de identificare.

O primă latură comună constă în aceea că atât numele proprii cât şi cele comune sunt semne lingvistice care au fost create de oameni în scopul înţelegerii şi care au fost acceptate de societate. Ambele au luat naştere din nevoia confruntării omului cu lumea înconjurătoare. Ele se bazează în esenţă pe convenţia socială. Ambele se folosesc de aceleaşi elemente lingvistice formale (sunete, litere). Caracteristica lor esenţială constă în unitatea dintre forma fonetică (sau grafică) şi funcţie. Prin funcţie se înţelege, pe de-o parte, faptul că cu ajutorul numelor proprii şi al apelativelor se denumesc obiecte, iar pe de altă parte, faptul că ambele, ca semne lingvistice, au un înţeles, un sens. Dar chiar în acest punct cele două categorii de semne lingvistice încep să se deosebească fundamental între ele. Apelativele, ca şi numele proprii, aparţin lexicului, părţii de vorbire cunoscută sub denumirea de substantiv. Numele proprii şi apelativele sunt elemente ale sistemului general al limbii. Aceasta se vede şi din constituirea unor mijloace şi posibilităţi de formare a cuvintelor. Şi unele şi celelalte pot apărea sub cele trei forme principale: cuvânt simplu, derivat, compus.

Cercetarea numelor proprii în afara contextului i-a condus pe unii învăţaţi la concluzia că acestea doar individualizează şi identifică (fiind nişte etichete), pe când apelativele generalizează, denumind nişte noţiuni, nu obiecte concrete. Dar numele proprii în limba vorbită, în beletristică, în folclor nu apar izolat, ci în strânsă legătură cu alte cuvinte. Folosite în astfel de situaţii, toponimele şi antroponimele îşi asumă anumite sensuri şi conotaţii. Să ne gândim la numele sugestive, la numele personajelor lui V. Alecsandri sau I. L. Caragiale, la unele toponime folosite în operele literare (de ex. la Amara din Răscoala lui l. Rebreanu).

Există conotaţii sociale (sau obiective), care ţin de convenţia colectivă şi conotaţii individuale (sau subiective), care ţin de practica individuală a fiecărui vorbitor. Un toponim ca Waterloo are următorul sens denotativ-referenţial, care reiese din următoarele referenteme: „comună”, „situată în Belgia”, „la sud de Bruxelles”, „cu o populaţie de aproximativ 14.000 de locuitori”, „având uzină de automobile”. Sensul lui conotativ este rezultanta conotemelor: „strălucită victorie a armatelor coaliţiei antinapoleoniene”, „declinul unui geniu militar”, „înlăturarea definitivă a unuia dintre cei mai mari dictatori ai Europei”. Este vorba, prin urmare, de o anumită atmosferă istorică şi politică, de anumiţi indici de valoare cu caracter social, deoarece cei mai mulţi vorbitori interpretează conotaţia Waterloo în sensul amintit.

Conotaţiile pot avea însă şi sfere mai restrânse (strict individuale, familiale, profesionale, naţionale). Astfel, pentru englezi, numele lui Napoleon I evocă înainte de toate, un „duşman înfrânt de Wellington la Waterloo”, pentru ruşi un „agresor care a invadat Rusia, fiind până la urmă alungat de Kutuzov”, pentru francezi un „împărat îndrăgit, sau legendar, creator al unor instituţii fundamentale: Codul Civil şi Banca Franşei, Curtea de Conturi şi Legiunea de Onoare”[14].

Vasile FRĂŢILĂ

---

[1] Vezi DLR, t. VII, partea a 2-a, litera O, Bucureşti, EA, 1969, p. 225-226 şi Gheorghe Constantin Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti, Ed. Albatros, 1980, p. 306.

[2] VEB, Bibliographisches Institut Leipzig, 1978.

[3] „Wissenschaft von der Erforschung jeder Art von Namen (Personen-, Ortsnamen usw.), ihrer Deutung, Bildung (Laut- und Formenlehre, Wortbildung), Entstehung (Etymologie, Herkunft, Alter), räumilcher Verbreitung (Namengeographie) und ähnlicher Probleme”, p. 175.

[4] Cf. lucrarea lui Ştefan Paşca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936.

[5] Vezi O. S. Ahmanova, Le “nom proper” en tant que catégorie linguistique, CL, III, 1958, Supliment, p. 12-18, în special, p. 14-16; I. Roşianu, Despre sfera onomasticii şi raporturile ei cu alte ştiinţe, în SO, 1976, p. 49-65, în special, p. 57-58, în W. Taszycki, Mesto onomastiki sredni drugich gumanitarnych nauk, în “Voprosy jazykoznanija”, 1961, nr. 2, p. 3-11; A.V. Superanskaja, Obščaja teorija imeni sobstvennogo, cap. Onomastičeskoe prostranstvo i klassifikacija imen, Moscova, 1973, p. 138 ş.u.; vezi GA, I, Bucureşti, 1963, p. 55-56.

[6] Cf. rus. Onomastika, respectiv onimija, germ. Onomastik, resp. Onymie; în germană alături de Onomastik se mai folosesc şi termenii Namenforschung şi Namenkunde, iar pentru Onymie se mai spune şi Namenschatz.

[7] I. Roşianu, lucr. cit., p. 62.

[8] Deutsche Sprache. Kleine Enzyklopädie, II, VEB, Bibliographisches Institut, Leipzig, 1970, p. 639.

[9] Vornamen heute, Leipzig, 1979, vezi recenzia noastră în CL, 1/1980, p. 93-95.

[10] În cazurile de mai sus este vorba de sensul referenţial al numelor proprii, care constă în raportarea cuvântului la realitate, la o stare determinată a universului extralingvistic, la desemnat (obiect sau, în alţi termeni, referent).

[11] Vezi Victor Vascenco, Sens referenţial, sens denotativ şi sens conotativ. Cu privire specială asupra onomasticii, SO, 1976, p. 99 ş.u.

[12] A. A. Reformatskij, Vvedenie v jazykoznanije, Moscova, 1960, p. 36-51; idem, Toponomastika kak lingvističeskij fakt, p. 9-10; K. A. Levkovskij, Teorija slova, principy eë postrenija i aspekty izučenija leksičesko materiala, Moscova, 1962, p. 173-183, apud A. Eremia, Nume de localităţi, Chişinău, 1970, p. 12.

[13] Cf. însă germ. Til Eulenspiegel redat în rom. prin Til Buhoglindă.

[14] V. Vascenco, lucr. cit., p. 73-74.